Mângâiere [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mângâiere

(roman)

*

Revin. Îmi revin. Vreau să îmi revin. Mihail a fost acasa mea. Stabilitatea mea, bucuria mea. Nu pot accepta nici acum, după 10 ani, că el…nu mai e. Și ce zi, Dumnezeule, a fost ziua aceea friguroasă, ploioasă!…Ce-o fi fost în capul nenorocitului ăluia care a intrat ca boul în microbuz? Trei femei moarte, un copil, plus el, iubirea mea…O, iubitul meu! De ce n-am fost împreună?!…Șoferul și-a pierdut un picior, ceilalți răniți și-au văzut de viață, numai eu l-am îngropat în cântările duioase ale colegilor lui și ale multor Preoți. Îl văd adesea, îmi pare că îl văd în unul sau altul. Tresar la anumite cuvinte. La anumite gesturi. Casa noastră, da, a noastră, este un muzeu dedicat lui. E intactă. De parcă ar intra mâine pe ușă și m-ar îmbrățișa. Computerul său, cizmele sale, pălăriile de vară și de toamnă, șepcile, batistele, cărțile cu însemnările sale, cadourile pentru mine, albumele de la Nuntă și de la diverse evenimente. Pentru că lui îi plăcea să tezaurizeze. Să păstreze cu delicatețe tot ceea ce însemnam noi, dar și trecutul nostru. Al fiecăruia în parte.

Mama crede că mă consum ca o lumânare stingheră, că am nevoie de un alt soț care să mă facă să-l uit…Dar eu nu pot și nu vreau să îl uit! Pentru că a-l uita înseamnă a mă uita. El e soarele meu. A fost și este. Stabilitatea mea, liniștea mea, candoarea mea e el, soțul meu. Pentru că el m-a învățat viața cu Dumnezeu. Și acum știu că vom fi împreună și în cer, dacă rămân în iubirea lui și a lui Dumnezeu. Pentru că nimic nu se termină acum și aici. Aici de-abia a început veșnica relație cu soțul meu.

În stația de autobuz, între două tinere tăcute. Spic de ploaie, încă de ploaie, deși se poate transforma oricând în zăpadă. Cele 5 cărți ale lui Breban au declanșat ideea de roman scos din mine. Așa cum și pictez acum. Fără model. Ceea ce apare pe pânză e o lume interioară. Fapt pentru care am început să scriu despre o lume interioară, nevăzută, care are nevoie de ochi. De o îmbrățișare reală a cuiva, a multora.

Tânăra Profesoară mi-a amintit de marii mei binefăcători anonimi. De cei care mi-au dăruit cărți cu duiumul neștiind cât mult bine îmi fac. Ei au uploadat cărțile pentru toți, dar m-au ajutat pe mine, cel care aveam nevoie. M-au ajutat pe mine cel fără bibliotecă, fără prieteni, fără bani. Primii au fost cei care m-au ajutat cu programe pc. Biblioteci de date, biblioteci întregi de cărți, numai pentru ca eu să fiu productiv, numai ca eu să fiu eu însumi. Caci ceea ce contează e să fii productiv la timpul oportun, la vârsta creației. Hackerul egiptean a fost timpul xp-ului. Demonoid și altele ca el au venit cu filme și programe, cel mai important pentru mine fiind Bible Works. Până când, în mod de neînțeles pentru mine și în plin avânt pentru ei, creatorii lui au renunțat la program. L-au aruncat ca pe o sticlă închisă în ocean, ca pe sticla cu comoara în ea. Internet archive a devenit insula TPA. Locul unde mi-am pus toate cărțile. După care a venit magnificul Genesis, cu multe cărți, alături de alte huburi de carte, ajutându-mă zilnic în bucuria mea de a downloada. Pentru că ei – nu știu de ce, dar mă bucur mult pentru determinarea pe care o au și mă rog pentru ei –, dăruie, dăruie mult, fundamental, și îi ajută pe toți scriitorii și cercetătorii din lume. Pentru că înlocuiesc mersul la biblioteca clasică cu aportul lor de prietenie. Viitorul va fi al lor, al celor care se dăruie. Pentru că Miruna nu se oprește din dorința de a-i ajuta pe cei care nu pot, nu știu, nu au prietenii necesari. Și ea este suportul viu al clasei speciale pe care și-a format-o. O clasă de ucenicie. În care nu numai că îi învață să scrie și să citească și să gândească, dar și să fie oameni. Un lucru esențial pentru orice societate umană.

– Binecuvântați, Părinte Dorin, și vă rugați și pentru mine! Am nevoie de rugăciunea, prietenia și călăuzirea dumneavoastră!

– Dumnezeul mântuirii noastre să vă bucure, să vă lumineze și să vă întărească în tot ceea ce faceți, Doamnă Profesoară Miruna! Și mă rog pentru dumneavoastră cu bucurie și cu pace, pentru că mă bucur mult pentru ceea ce faceți cu acești copii. E o mare binefacere! Unii au nevoie de cărți, pe când alții au nevoie de prieteni reali. Unii trebuie să învețe să scrie și să se exprime în multe feluri, pe când alții au nevoie de duioșia dumneavoastră, de atenția, grija, înțelepciunea dumneavoastră. Pentru că trebuie să ducem cărțile spre viața lor, spre modul lor simplu sau complicat de a trăi. Căci lor, la vârsta asta, li se pare că sunt complicați și de aceea sunt neînțeleși. Pe cât încep să cunoască unele lucruri, pe atât au o mai mare părere despre ei înșiși. Dar viața, oh, viața!…te smerește și te înțelepțește. Și te face să vezi că ești simplu, că ai nevoi simple, numai tu le complici, numai tu te complici fără rost.