Mângâiere [3]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
– Vine un tânăr de 14 ani numai pentru că e îndrăgostit de o colegă a lui de clasă, care a venit prima la cursurile mele de umanizare, de personalizare. Am înțeles că e, din modul cum o privește, că nu mi-a spus că e. Și l-am pus să vorbească despre el ca bărbat, despre aspirațiile lui, după care să vorbească despre ce fel de prietenă și-ar dori să aibă. Iar dacă, despre sine, n-a spus mare lucru, când a fost vorba să vorbească despre prietena de care are nevoie, atunci a spus toate lucrurile care îi plac la fata asta. Fata nu a înțeles că e vorba despre ea, pentru că nu vorbesc, nu și-a mărturisit dragostea față de ea. Dar eu am înțeles acest lucru și mai ales cât de dezamăgit e că nu știe cum să i-o spună.
– E normal la vârsta lui să simtă asta!
– Și eu cred la fel!…
– Dar cred că cel mai bine e să îi lăsăm să își vorbească cum vor și când vor. Forțarea întâlnirii poate strica relația. Cele mai bune relații sunt cele în care nu intervine nimeni, care se dezvoltă de la sine. Pentru că martorul fiecărei relații e Dumnezeu. Și dacă ne ascultăm inima, Dumnezeu vorbește inimii noastre despre celălalt și despre noi. Ne învață ce să facem, cum să ne iubim…
– Îi mulțumesc lui Dumnezeu foarte mult pentru că v-am întâlnit! Nu credeam, după adormirea soțului meu, să mai găsesc pe cineva cu care să pot vorbi de la inimă la inimă, să vorbesc despre orice. Cu Mihail mă bucuram să vorbesc, să vorbesc la nesfârșit. Adormeam vorbind, ne bucuram, trezindu-ne, de vorbirea reciprocă. Trăiam ceva nemaivăzut de mine, nesperat. Marele dar de la Dumnezeu a fost el. Iar dumneavoastră sunteți cel care mă ajutați acum să îmi păstrez relația cu el și să mă pregătesc pentru întâlnirea veșnică cu el. Și cred că acest lucru e Duhovnicul, Duhovnicul de care avem nevoie cu toții: omul care ne ajută să ne împăcăm cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu toți ai noștri, cu absolut toți.
– Da, e o mare taină duhovnicia, pentru că e taina mângâierii. Oamenii au nevoie de mângâierea abisală, de mângâierea lui Dumnezeu. Iar oamenii care cunosc mângâierea lui Dumnezeu devin, la rândul lor, niște oameni care oblojesc rănile multor oameni.
Părul ei negru, plin de fire albe, și ochii ei negri, intenși, nasul bine proporționat, cu pomeți clădiți de lacrimi și de durere, vorbesc în mod expresiv despre această verticală feminină care mă odihnește. Vorbesc adesea cu Miruna de parcă ne-am cunoaște de-o viață. Omul care suferă, dar, în același timp, care caută răspunsuri reale pentru viața lui, e un om dialogic. Degeaba încerci să legi trei vorbe cu cel ghiftuit, indiferent, cu cel care nu crede în oameni și, mai ales, în răspunsuri ale experienței. El nu dă doi bani pe experiență și nici pe sinceritate. Dar ea, plină de durere, dar și de nădejde, de nădejde bună, eshatologică, e un pământ roditor pentru sfaturi duhovnicești, un bun ascultător, un confident de excepție, un prieten de conștiință. Iar pentru Interviuri de conștiință[1], ea este interlocutorul cel mai bun, pentru că o interesează să-și formuleze în mod personal experiența sa de viață. De fapt, și eu caut mereu oameni ca ea, oameni rari, oameni abisali. Oamenii abisali n-au fost inventați de Достое́вский[2] și nici de Shakespeare, ci ei au fost descoperiți de către ei, au fost priviți de-aproape. Pentru că marea artă tocmai asta înseamnă: să privești de aproape viața, oamenii, ceea ce Dumnezeu te luminează să înțelegi.
Miruna a avut încredere în mine! O încredere care m-a umplut de multă bucurie și de nădejde. Am cunoscut-o după moartea soțului ei, într-o noapte de aprilie, când mi-a scris online. Și mi-am dat seama din primele cuvinte că mă citise, că citise câteva cărți ale mele și că mă urmărea de ceva timp online. O, marea binefacere a onlineului! Pentru că altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată om cu om, dacă fiecare am fi stat în pătrățica lui. Am vorbit îndelung, după care ne-am întâlnit în oraș, am mâncat împreună, mi s-a destăinuit cu multă sinceritate, pentru ca mai apoi să îi devin Duhovnic. Și așa am cunoscut marea ei trecere de la necredință la credință și enorma ei iubire pentru soțul ei. Cum bărbatul pe care îl iubește și care e viu pentru ea, care e viu în inima ei, a transformat-o radical. Pentru că s-a încrezut în el, l-a urmat în viață, dar și în credința lui.
[1] A se vedea primul volum din această colecție: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/21/interviuri-de-constiinta-vol-1/.
[2] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Достоевский,_Фёдор_Михайлович.