Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [31]
Ultimele trei strofe sunt tot rodul unor vederi dumnezeiești: „Inima vieții, din altar Hristos/ Ne rodește-n inimi cerul luminos,/ Slava umple golul, rănile mereu;/ Crește împărăția întru Dumnezeu !… // Nu erai în mine, eram gol și orb!…/ Azi cobori la mine, în privire Te sorb;/ Zămislește-mi iazul dulcii feciorii,/ Să-nfloresc în trupul sfintei veșnicii! // Mă ridic în Duh, în abur subțire,/ În misticul trup-altar, mânăstire –/ Și Te simt în sânul cald și fecioresc,/ Soare viu din slava Tronului ceresc !…”.
Sfântul Ilie îi spunea Părintelui Dorin că „Sfânta Biserică văzută este o imitație a Bisericilor nevăzute, care, spiritual, se pot vedea în Împărăția Cerurilor”[1]. Acolo: „Mă simțeam mereu cu trup-altar între alte altare [Sfinți și Îngeri], arhitectonic legate între ele în timpul rugăciunii. Vedeam corăbii care veneau spre mine, și altare fantastice [minunate], în culori. Am văzut Ochiul spiritual ca un soare, care mă trecea dintr-o lume spirituală în alte lumi spirituale, mai pure și mai mărețe. Toate acestea se petreceau la sfârșitul celor 12 ani de detenție: 1963-1964”[2]
Va spune și în altă poezie, cu titlul Mirii nunții cerești, făcând trimitere la aceleași revelații: „Pur, strălucirii veșnice-n altar,/ Printre culori, o sfântă învăluire,/ Eu cu iubita-ncununat dispar/ În adevăr, iubire în iubire… // Și numai duh pe căile cerești,/ În slava nunții Fiului plutim,/ Cu trupuri noi de temple-mpărătești./ …Pe Tine, Doamne, veșnic Te slăvim!…”.
Și în Omul fiu: „Și-acum în Duh, lumină în Lumină/ Mi-e trupul: templu, inima: altar;/ De ceruri noi făptura este plină:/ …Din Dumnezeu în Dumnezeu apar!”. Etc.
Căci „Inima e locașul, e altarul lui Dumnezeu, pentru că Domnul ne-a spus: «Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine» (Apoc. 3, 20)”[3].
„Și, până la urmă, Domnul meu Iisus Hristos Și-a făcut altar și tron al Său și al Împărăției Sale din inima și ființa mea. […] Și noi putem să trăim, în inima noastră, în Împărăția Cerurilor, atunci când trupul și sufletul nostru devin altar lui Iisus Hristos Dumnezeu”[4]. Căci „nu mai îmi percepeam trupul, ci în locul lui vedeam un altar sau un candelabru în formă de cruce, format din făclii sau din cruci de lumină dumnezeiască”[5].
De fapt, această mărturie face parte dintr-una mai mare, pe care , în ciuda lungimii, cred că este neapărat necesar să o citez:
„Și am făcut rugăciunea cu însemnarea inimii în semnul crucii. După apariția crucii de lumină dumnezeiască la mine în inimă, aceasta s-a transformat, la un moment dat, în două cercuri, care se întretăiau și care, mai apoi, cele două cercuri de lumină dumnezeiască au devenit o sferă. Am început să văd bolți cerești, apoi tot felul de forme posibile și imposibile pentru mintea umană, în lumina divină care îmi izvora din inimă. Aceste forme apărute în slava lui Dumnezeu se multiplicau la infinit, în noi spații, în culori, miresme și senzații…până se contopeau cu infinitul. Mai târziu, nu mai îmi percepeam trupul, ci în locul lui vedeam un altar sau un candelabru în formă de cruce, format din făclii sau din cruci de lumină dumnezeiască. Am început să simt că în ritmul respirației mele, fluxul și refluxul luminii divine năștea, dezvăluia o creație, o lume spirituală, al cărei izvor nu putea fi spiritul meu mărginit, ci numai Spiritul veșnic, Dumnezeu. Pentru că eram cu totul conștient de faptul, că spiritul meu nu ar fi putut naște sau cuprinde mărețiile de necuprins pe care le vedeam și care, în comparație cu lumea veșniciei, universul terestru și material era numai o umbră ștearsă, pieritoare… În slava lui Dumnezeu, tot ceea ce era spiritual, adică tot ceea ce vedeam, avea pentru duhul meu o consistență mai palpabilă, mai evidentă decât materia. Și tot ceea ce trăiam era în afara clipei, a timpului și a spațiului, pentru că eram în veșnicie atunci. Eu priveam aceste ceruri adâncindu-se mereu și ochiul meu spiritual nu le mai cuprindea, ci era cuprins de ele, așa cum spațiul cuprinde galaxiile și universurile”[6].
Legat de aceste mărturii copleșitoare ale Sfântului Ilie, cred, de asemenea, că ar fi bine să reamintesc aici experiențele duhovnicești și îndumnezeitoare ale Sfântului Simeon Noul Teolog, care sunt similare cu ceea ce relatează Sfântul Ilie:
„Șed în chilie noaptea și ziua, și iubirea e în chip nevăzut și neștiut împreună cu mine. Fiind în afara tuturor creaturilor, este și împreună cu ele toate: e foc, e strălucire, se face nor de lumină [Mt. 17, 5], și în final ajunge soare. Ca foc încălzește deci sufletul și aprinde inima mea și o scoală spre dorul și iubirea Creatorului. Iar aprins fiind eu îndeajuns și sufletul meu fiind în flăcări, zboară de jur-împrejurul meu ca o strălucire purtătoare de lumină, aruncându-și razele scânteietoare în sufletul meu și luminându-mi mintea, făcând-o văzătoare, o arată în stare de înălțimile contemplației. […] Deci [iubirea] a venit cum a vrut ea, căzând întreagă ca un chip de nor luminos [cf. Mt. 17, 5], s-a văzut șezând peste capul meu și m-a făcut să strig de uimire. Dar zburând iarăși, m-a lăsat singur și, căutând-o eu cu osteneală, dintr-o dată s-a găsit iarăși întreagă în chip conștient întru mine și s-a văzut în mijlocul inimii mele cu adevărat ca un luminător, ca discul soarelui. Apărând și arătându-se astfel în chip conștient, a întors înapoi oștirea demonilor, a alungat lașitatea, a insuflat bărbăție, a dezgolit mintea mea de simțirea lumii și m-a îmbrăcat în haina simțirii minții, m-a separat de cele văzute și m-a legat de cele nevăzute și mi-a dat harul de a vedea pe Cel necreat și a mă bucura de El, pentru că am fost separat de cele create, văzute și repede stricăcioase și am fost unit cu Cel necreat, nestricăcios, fără de început și nevăzut pentru toți – căci acest lucru e iubirea. […]
…dintr-o dată Te-ai arătat de sus, mult mai mare decât soarele, strălucind din ceruri și până în inima mea. […] Dar, o, înaltă strălucire a luminii! o, mișcări ale focului! o, încercuiri ale flăcării lucrate întru mine, preaticălosul, de slava Ta și de Tine! Iar slavă știu și spun că e Duhul Tău cel Sfânt, de-o-fire, de-o-slavă și de-o-ființă cu Tatăl Tău și cu Tine, Hristoase, Dumnezeule a toate! Ție închinându-mă Îți mulțumesc că m-ai învrednicit să cunosc chiar și numai întrucâtva puterea Dumnezeirii Tale! […]
Deci celor cărora Acesta le va străluci, celor cu care Acesta Se va uni cu bogăție, le va arăta în chip inexprimabil toate; toate în mod real, îți spun. Căci așa cum un orb, dacă va vedea, vede mai întâi lumina și apoi toată creația care e în lumină – o, minune! –, așa și cel ce a fost luminat de Duhul dumnezeiesc, îndată se face părtaș al luminii și vede lumină, lumina lui Dumnezeu, pe Dumnezeu negreșit, Care-i arată toate, sau mai degrabă câte poruncește, dorește și vrea: celor pe care-i va lumina cu luminarea Lui [II Cor. 4, 8] le va da să vadă cele ce sunt în lumina dumnezeiască, iar pe măsura iubirii și a păzirii poruncilor [In. 14, 15], ei văd fiind luminați și sunt inițiați în adâncul tainelor dumnezeiești” [7].
[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 11.
[2] Idem, p. 27.
[3] Idem, p. 268.
[4] Idem, p. 295-296.
[5] Idem, p. 310.
[6] Idem, p. 310-311.
[7] Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole. Scrieri III, introducere și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 104-105, 160-161, 180.