Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [74]
Traduceri patristice
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
V. Cartea a cincea a Exaimeronului
Aceasta este cartea a cincea a aceluiași autor. Este despre ziua a cincea din creația cea-de-șase-zile
2. Sufletele născute din apă în acest fel și nu în altul – adică renăscute prin Botez – au fost binecuvântate de Dumnezeu. El a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți apele”[1]. Dar celor care sunt animale – celor care sunt cu adevărat vite și fiare și reptile și șerpi[2], [adică] oamenii care sunt străini și alienați de renașterea Botezului – El nu le-a dăruit nicio împărtășire de această binecuvântare, în niciun fel. Mai degrabă i-a lăsat nebinecuvântați. Ca și cum Hristos a stat între vietățile terestre și cele acvatice.
Și întorcându-Se către cele născute din pământ, El a zis: „dacă cineva nu are să se nască din apă și [din] Duh” – Duhul care „Se purta deasupra apei”[3] –, [acela] „nu poate să intre întru Împărăția lui Dumnezeu”[4]. Nu va deveni o pasăre a cerului prin porumbița Duhului[5] și nu va fi răpit întru nori ca să Mă întâmpine pe Mine întru văzduhul cel de sus[6].
Dacă aceste lucruri nu s-ar fi petrecut astfel și nu ar fi preînchipuiri, atunci explică-mi mie rațiunea celor care urmează. Cum au păcătuit împotriva lui Dumnezeu turmele animalelor de pe pământ, încât să rămână nebinecuvântate? Și cum peștii și târâtoarele [din ape], care erau iraționale și fără urechi, și păsările ar fi fost în stare să audă glasul lui Dumnezeu și binecuvântarea care a fost dată? Și nu e mai degrabă evident că aceste lucruri erau o profeție despre oamenii botezați întru Hristos?
IV. 1. Acest fragment din Scriptură, înțeles ca atare, arată că acestea au fost mai înainte poruncite de Dumnezeu ca preînchipuiri ale sufletelor omenești gânditoare și fără de moarte. Dumnezeu nu a zis: „Să scoată apele târâtoare [cu] sufletele” de animale. Cuvântul „animal” arată un trup având suflet care se manifestă pe sine și dă viață [trupului]. Ci a spus: „cu sufletele vii”[7]. Adică: nemuritoare.
Cu adevărat, sufletele peștilor și ale păsărilor nu sunt suflete vii, ci muritoare. Sângele lor – s-a zis – este sufletul lor[8]. Numai sufletul nostru rațional este suflet viu, așa cum se spune mai târziu: omul s-a ivit ca „suflet viu”[9], de vreme ce urma să ne întoarcem la viață prin apă și prin Duh[10].
Cu adevărat, scriitorul face trimitere prin fiecare cuvânt la sufletele noastre. El spune că, după Botez, după harul și luminarea sa, cei botezați sunt așezați ca ființe vii. El nu grăiește despre trupul tuturor celor trăitoare [pe pământ], astfel încât [altfel ar însemna] să spună că trupul [tuturor creaturilor însuflețite] se întoarce la viață împreună cu sufletul.
Vorbește numai despre ființe vii cu suflete vii. De aceea, pasajul [scriptural] se referă numai la sufletul [omenesc] după Botez, căci sufletul trebuie să fie viu – și nu și trupul odată cu el. Căci trupul este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu[11].
[1] Fac. 1, 22.
[2] Unii oameni sunt „vite și fiare și reptile și șerpi” din cauza patimilor lor, care îi fac să se comporte mai degrabă ca niște vite sau ca fiarele sau ca târâtoarele sau ca șerpii. Fiind, adică, proști (lipsiți de rațiune adevărată și nedoritori de învățătură), răi, încăpățânați, împotrivitori, îndărătnici, lacomi, sălbatici, cruzi, vicleni, perfizi, urâți la suflet, spurcați, uneltind rele, invidiind, urând și atacând și rănindu-și sau omorându-și semenii. De aceea, aceștia nu primesc binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că nu se apropie de Hristos și nu primesc Botezul. Și chiar dacă primesc Botezul în pruncie, nu au parte de harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că nu conlucrează cu harul Botezului.
[3] Fac. 1, 2.
[4] In. 3, 5.
[5] Cf. Mt. 3, 16; Mc. 1, 10; Lc. 3, 22; In. 1, 32.
[6] Cf. I Tes. 4, 17.
[7] Fac. 1, 20.
[8] Cf. Deut. 12, 23; Lev. 17: 11, 14.
[9] Fac. 2, 7. Cf. I Cor. 15, 44-45.
[10] Cf. In. 3, 5.
[11] Cf. Rom. 8, 7.