Predică la Duminica anterioară Nașterii Domnului [2023]
Iubiții mei[1],
am urcat pe muntele postirii după puterile noastre, fiecare după cum am putut, iar azi suntem în vârful muntelui. Vedem până departe, vedem orizonturile vii ale postirii, orizonturile vii ale privegherii, orizonturile vii ale înfrânării, pentru că am urcat interior, am urcat ca să vedem tot mai departe și să ne umplem de aerul tare al teologiei. Și ce vedem aici, sus, e taina noastră și despre această experiență îndumnezeitoare putem să dăm mărturie și altora. Facem fotografii sfinte, luăm aer în toată ființa noastră, ne bucurăm mult, pentru că începem să coborâm spre poale…
Căci de mâine vom mânca de toate și ne vom bucura! Ne vom întări mâncând din porcul nostru, vom bea din vinul nostru, vom mânca din prăjiturile noastre. Pentru că ceea ce am cumpărat și am pregătit pentru praznic e pentru întărirea noastră, a celor care am postit și ne-am ostenit duhovnicește slujind, citind, scriind, muncind, dăruindu-ne tuturor.
Cei care n-au postit, nu cunosc bucuria înfrânării și nici bucuria mâncării. Pentru că postirea te învață să mănânci, să te bucuri de ceea ce mănânci, să mulțumești cu bucurie pentru ceea ce mănânci. Căci 40 de zile ne-am disciplinat trupul și l-am învățat să mănânce puțin, cu discernământ, cu atenție, pentru că ne-am supus rigorilor postirii. Sufletul nostru a postit, s-a abținut de la rele, s-a luptat pentru curăția lui și a trupului său. De aceea, praznicul Nașterii Domnului e pentru noi bucurie și libertate interioară, e pace și împlinire multă, pentru că noi începem să coborâm din muntele curăției cu multă împodobire duhovnicească interioară. Avem în noi consecințele înfrânării, ale slujirii, ale milosteniei, ale bucuriei, ale păcii, ale viețuirii cu Dumnezeu. Coborâm spre ieslea Lui cea săracă, a Celui care S-a făcut Prunc pentru noi, trecând printre cei care Îi întorc spatele în chip și fel. Pentru că noi venim, împreună cu Sfinții Păstori și cu Sfinții Magi la El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui ca să I ne închinăm Lui.
Pentru că El, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, e Fiul veșnic al Tatălui, Care S-a făcut Prunc pentru noi ca noi să ne facem prunci pentru El. Și pruncificarea noastră e tocmai suirea pe muntele postirii, ca să uităm toate tabieturile noastre, ca să uităm de toate mofturile noastre, ca să uităm de noi înșine pentru a fi ca El. Căci El S-a făcut Prunc, pentru ca noi să nu mai fim experți în rele, să nu mai fim morți în faptele noastre, ci să fim plini de viață, de seninătate, de frumusețe sfântă ca El, ca Pruncul Iisus. Care, în aparență, nu știa unde a venit și ce face…
Dar El știa unde a venit, la cine a venit și ce face pentru noi! Căci tocmai de aceea S-a făcut Prunc: pentru ca să reseteze viața noastră, să ne facă să o luăm de la zero. Și Botezul nostru e luarea vieții noastre de la capăt, de la zero, pentru că Dumnezeu Se face atunci Tatăl nostru, pentru că Fiul Lui S-a făcut Fratele nostru, al tuturor. Și noi, când postim, ne întoarcem la început, ne întoarcem la ceea ce ne umple de viață: la ascultarea de Dumnezeu.
Pentru că postul a început în Edem. A început atunci când Domnul Dumnezeu i-a spus Sfântului Adam, Protopărintelui nostru: „Din tot pomul cel din Paradis [cu] mâncare vei mânca [ἀπὸ παντὸς ξύλου τοῦ ἐν τῷ Παραδείσῳ βρώσει φάγῃ], dar din pomul cel [pentru] a cunoaște binele și răul nu veți mânca din el. Iar [în] care zi aveți să mâncați din el [cu] moarte veți muri [θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [Fac. 2, 16-17, LXX]. Pentru că nepostirea e moarte, iar postirea e viață duhovnicească. Și cine postește, acela trăiește voia lui Dumnezeu cu el, pentru că voia Lui este cea care ne mântuie.
Dar voia Lui e un munte dumnezeiesc, un munte pe care noi îl suim în fiecare zi. Pentru că voia Lui ne duce la El. Și noi suim, cu harul Lui, către El, fiind ajutați mereu de El în suirea noastră abruptă, plină de riscuri, pentru că viața reală e aceasta: continuu ascensională.
Dacă nu îți place cățărarea zilnică pe muntele lui Dumnezeu, cea care te personalizează neîncetat, atunci stai la baza muntelui, te închini la viței de aur, la tot felul de idoli aidoma minții tale strâmbe și ești plin de frică. N-ai certitudini, n-ai pace, n-ai veșnicie. Pentru că veșnicia înseamnă să te dezici de voia ta, pentru ca să trăiești continuu voia Lui. Veșnicia înseamnă să urci pe munte, pe orice munte îți indică Biserica Lui, pentru că urcarea din munte în munte te duce în Împărăția Lui.
Viața Bisericii n-are logică pentru tine, n-are sare, n-are nicio bucurie, pentru că tu trăiești la întâmplare, fiind un fulg dus de vânt. Dar pentru noi ea e plină de logică dumnezeiască, de toată raționalitatea, de toată bucuria, de toată pacea, pentru că orice ne învață El în Biserica Lui ne îndumnezeiește.
Astăzi, duminică, suntem la Slujbă și încă postim, pentru ca să ne pregătim pentru prăznuirea de mâine, de luni, când începe praznicul Nașterii Domnului. Și praznicul Nașterii Lui începe pe 25 și se termină pe 31 decembrie, îmbrățișându-ne cu 7 zile de bucurie și de pace sfântă. Pentru că 7 zile coborâm din muntele postirii pentru a ne umple de pacea Domnului și, începându-l pe 2024, să fim martorii tăierii Lui împrejur, apoi ai Botezului Său, când Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a revelat că El e Unul din Treime. Fiindcă Fiul Se face Prunc pentru ca noi să înțelegem taina cea prea mare a lui Dumnezeu, cum că Dumnezeu e întreit în persoane. Că El nu e o persoană, ci e unul în trei persoane, pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au aceeași ființă dumnezeiască.
Și ca să primești taina Lui, a Dumnezeului întreit personal, trebuie să te faci prunc, un prunc dumnezeiesc, pentru ca să primești în simplitatea inimii tale slava Dumnezeului întreit personal.
Pentru că patimile noastre ne fac nu raționali, ci perverși. Patimile noastre nu ne simplifică interior, ci ne întunecă mintea și inima noastră. Și e nevoie să ne lepădăm de voia noastră cea rea, pentru ca să vedem ceea ce ne trebuie: slava lui Dumnezeu în ființa noastră. Căci noi ne naștem fără ea și primim slava Lui la Botezul nostru sacramental. Și dacă păstrăm slava Lui în noi, atunci urcăm dealurile și munții lui Dumnezeu, adică poruncile Sale. Dar dacă disprețuim comoara noastră, dacă disprețuim arvuna Împărăției din noi, adică slava Lui, ne închinăm la idolii noștri, la idolii morții și ne facem de rușine veșnică.
Căci ce e mai rușinos decât aceasta: să fim făcuți de Dumnezeu pentru a ne bucura veșnic, iar noi să ajungem bătaia de joc a demonilor în Iad? Ce cumplită cădere și orbire avem, încât spunem morții noastre viață și ne bucurăm de cei care ne vor chinui veșnic!…
Mergem la ieslea Lui, care e mai frumoasă decât orice palat! Mergem la ieslea smereniei desăvârșite. Pentru că Fiul Tatălui a călcat toată fala lumii în picioare, de la început, de când S-a născut ca singurul fără de păcat, dar în cea mai mare umilință posibilă. Căci putem trăi în condiții grele de viață, în condiții inumane, dar mântuirea noastră e înăuntru. Nu ce e împrejurul nostru ne conturbă cu adevărat, ci în aplecarea voii noastre spre rău e căderea noastră. Căci poți să cazi oriunde și te poți mântui oriunde. Fiindcă mântuirea stă în alipirea de Dumnezeu și în împlinirea voii Lui, pe când alipirea de demoni înseamnă chinul nostru cel veșnic.
De aceea, iubiții mei, e nevoie iar și iar de curățire, de înfrânare, de sfințire interioară: pentru că trebuie să fim mereu vii duhovnicește. Ce-am făcut cândva nu mai are de-a face cu noi, cei de azi. Pentru că și azi trebuie să fii viu ca ieri, ca acum câțiva ani, ca la începutul vieții tale cu Dumnezeu. Și nu ne putem culca pe lauri, nu ne putem lăuda cu trecutul nostru, cu cât de evlavioși eram noi cândva, dacă prezentul ne este lamentabil.
De aceea, iar și iar ne rugăm, iar și iar postim, iar și iar o luăm de la capăt. Iar temperatura vieții noastre duhovnicești se vede în constanța noastră în bine, în rămânerea noastră în voia lui Dumnezeu, în rămânerea cu El.
Dacă nu ești cu El acum, în clipa de față, nu ești deloc. Dacă ai fost și nu mai ești, L-ai uitat. Și dacă L-ai uitat, I-ai întors și tu spatele ca toți antihristoșii, ca toți potrivnicii Lui. Căci El vrea să aibă loc în tine, să locuiască în tine, să fie cu tine, pe când tu te închini la dumnezei inexistenți. Pentru că alegi să nu ai relație cu El, cu Cel care e Dumnezeul tău, Cel ce te mântuie pe tine.
De ce ne-a poruncit El să nu avem dușmani, ci numai prieteni? Pentru că a avea dușmani înseamnă a te învăța cu non-relațiile. Relațiile cu idolii sunt ca cele cu dușmanii: inexistente. Dacă tămâiezi un dumnezeu inexistent, tu faci din inexistență o existență. Dar inexistența nu îți poate răspunde! Tot la fel, când nu vrei să îl vezi nici mort, când nu vrei să îl vezi nicidecum pe un altul, el e o inexistență pentru tine, pentru că existența lui nu are feedback în viața ta. Ca să îți răspundă, tu trebuie să vorbești cu el. Dar dacă nu îți răspunde, el, cel pe care îl dușmănești, e ca dumnezeul tău inexistent: o tăcere egolatră.
De aceea, Domnul ne-a poruncit să nu avem dușmani, ci numai prieteni, pentru că ne-a poruncit să îi iubim pe toți și să avem relații reale cu toți. Din partea noastră trebuie să fie deschidere reală față de toți. Dar cum iubirea nu se poate face cu forța, cei care nu se deschid față de noi, se închid față de ei înșiși. Își construiesc ziduri în jurul lor. Însă noi, cei mereu deschiși față de toți, ne bucurăm de pace și de frumusețe sfântă, pentru că Pruncul Iisus ne-a învățat să îi privim pe toți la fel, cu aceeași bunătate, cu aceeași deschidere, cu aceeași seninătate.
Și nu pierzi nimic fundamental când ești bun și iertător, dar câștigi oameni în mod real, dacă ești o îmbrățișare a tuturor. Căci pe muntele postirii asta am învățat: că reala bucurie e când simți aerul tare al Împărăției lui Dumnezeu în tine, când simți slava Lui din belșug și te bucuri dumnezeiește împreună cu toți cei care Îi slujesc lui Dumnezeu. Amin!
[1] Începută la 14. 20, în zi de sâmbătă, pe 16 decembrie 2023. Cer înnorat, 4 grade, vânt de 10 km/ h.