Lună: ianuarie 2024

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Sfântul Dumitru Teologul: „În Sfinții Părinți avem cea mai înaltă gândire [a lumii]: o unire între rațiune și taină. Rațiune care, cu cât vede mai mult bogăția lumii și armonia ei, cu atât își dă seama de taina ei. Aceasta e deosebirea dintre noi și Occident în privința credinței! Ar trebui să ne dăm seama mai mult [de acest lucru]. Intelectualitatea noastră ar trebui să se lase mai puțin vrăjită de raționalismul mărginit și uscat al Occidentului și să vadă mai mult bogăția spiritualității satelor noastre. Și dacă am pune acest lucru în evidență, atunci am da și noi ceva Occidentului. Părintele Marc Antoine Costa de Beauregard, francez convertit la Ortodoxie, care a scris o carte cu mine, îmi spunea că la noi e bogăția și nu în Occident. […]

Oamenii Bisericii…ar trebui să vorbească mai mult despre bogăția Ortodoxiei și despre ceea ce ne obligă ea să fim. Trebuie să fim după modelul lui Hristos. Trebuie să fim plini de iubire față de oameni. Plini de jertfelnicie față de ei. Să fim plini de duhovnicie, oameni duhovnicești. Să nu dăm prea mult timp pe interesele personale, pe interesele materiale, pe plăcerile trecătoare. Să le arătăm cu adevărat ce este Ortodoxia și atunci vom contribui nu numai la actualizarea tuturor puterilor ce sunt în Ortodoxie, ci vom contribui și la renașterea spirituală a Occidentului. Nu trebuie să așteptăm de la Occident totul, ci trebuie să știm că avem și noi ceva de dat Occidentului! Putem să luăm din tehnică de la ei, dar trebuie să dăm și noi viața spirituală, viața adevărată de sfințenie. Pe cea care se ridică la o imitare a vieții și a iubirii lui Hristos. […]

Spre această culme ar trebui să tindem! În primul rând, Preoții noștri și Episcopii noștri…Și dacă vom face așa, cu siguranță vom pune în lumină puterile Ortodoxiei și numai în aceasta poate sta salvarea omenirii. Altfel nu se salvează omenirea!

Ce să ne dea Occidentul? În Franța nu mai sunt decât la 20 de sate câte un Preot. Nu mai sunt credincioși nici la sate. În Germania foarte rar mai găsești câte un om credincios. La noi încă sunt foarte mulți oameni credincioși. Pentru că s-au păstrat satele încă neatinse de acest raționalism pretins „unic” în înțelegerea lumii. [De aceea], noi trebuie să arătăm lumii că știința și cu rațiunea se rezumă la cele materiale, care pot fi cântărite, care pot fi măsurate, dar că acestea nu satisfac decât viața noastră pământească. Însă noi avem nevoie și de întărirea noastră spirituală, pentru ca să trăim nu numai cât trăiește trupul nostru, ci pentru ca să trăim în veci. Și nu vom trăi în veci decât, dacă vom pregăti spiritul din noi să fie puternic prin iubirea lui, prin înțelegerea tainelor existenței. Căci trebuie să Îl vadă pe Dumnezeu, să Îl cunoască pe Dumnezeu și atunci vom rămâne în fericirea veșnică din ceruri.

Pentru că Ortodoxia are toate potențele desăvârșirii relațiilor dintre oameni. Numai ea are aceste potențe. Și trebuie să înțelegem lucrul acesta și să mergem pe calea pe care această înțelegere a Ortodoxiei ne angajează. Trebuie să mergem spre sfințenie. Trebuie să mergem spre jertfelnicie. Trebuie să mergem spre depășirea oricărui egoism. Căci cu cât rămânem mai mult în cele materiale, cu atât rămânem mai egoiști. Cu atât ne căutăm mai mult interesele noastre, cu atât ne dezbinăm mai mult între noi. Și spre aceasta ne duce înțelegerea pur rațională sau pur științifică a lumii: spre o înțelegere care reduce totul la cele materiale.

Trebuie să vedem în noi duhul nostru. Să vedem ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, cap. 15: Nu vom moșteni viața de veci cu trupul și cu sângele acesta. Acolo nu mai există procese de corupție, ci duhul puternic. Acolo nu mai avem nevoie de mâncare și de băutură. De aceea, noi trebuie să ne pregătim pentru această stare. Căci acolo este incoruptibilitate, este lumină…trupul nostru devine luminos, devine stăpânit numai de duhul nostru. Și noi trebuie să ne pregătim pentru această duhovnicie care este una cu lumina, care este una cu iubirea, care este una cu unitatea între noi, cu unitatea neconfundată…

Și Ortodoxia spre aceasta ne cheamă! Asta e mântuirea propriu-zisă! E mântuirea la care ne-a chemat învierea lui Hristos. Care a depășit toate trebuințele trupești prin trupul Său și ne va ajuta să le depășim și noi în viața viitoare. Și când ne gândim la un an nou, am vrea să nu fie doar un an ca ceilalți care au fost, ci să fie cu adevărat un an deosebit, prin calitatea lui și prin ceea ce vom realiza în el, în comparație cu toți ceilalți care au trecut. Adică am vrea să fim cu mai multe reușite în năzuințele noastre bune, să aducem mai multă pace și iubire între fiii neamului nostru. […]

Și cred că noi trebuie să ne impunem ca un neam propriu. Să rămânem într-o continuitate cu ceea ce am fost. Cu spiritualitatea noastră. Și cred că noi ne-am manifestat în trecutul mai vechi ca un popor cu mari calități, prin faptul că am fost un popor creștin. Și am crezut că dincolo de lumea aceasta, dincolo de interesele superficiale, trupești, ale existenței noastre, sunt orizonturi mai înalte în care putem să creștem în ele. Iar pe aceste orizonturi mai înalte ni le-a adus Hristos. Căci El a depășit posibilitățile lumii, venind de sus, aducându-ne forțe noi, și ne-a ajutat să fim cu adevărat un popor care a jucat un mare rol în istoria lui. Și nu numai pentru interesele lui, ci pentru Europa întreagă.

Noi am apărat Europa de năvala otomană sute de ani! O năvală care a putut să treacă pe lângă noi, dar peste noi n-a putut să treacă. Și, într-un anume fel, am salvat Europa. Ni se spune că am stat prea mult sub influența popoarelor din Balcani sau a slavilor. Însă, noi, de fapt, am dat posibilitatea celorlalți să se manifeste.

Am susținut Patriarhatele [ortodoxe] din Răsărit. Am susținut Mănăstirile din Athos. I-am primit pe oamenii de cultură din Bulgaria, din Grecia, din Rusia chiar, pe care am ajutat-o să se elibereze de jugul mongol sub care a stat 250 de ani. I-am ajutat pe ei, pe toți, să se mențină. Desigur am luat și noi de la ei unele lucruri, dar le-am dat și foarte mult. Am primit de la Muntele Athos spiritualitatea rugăciunii lui Iisus. Spiritualitatea sihăstrească, isihastă. Pe care am transmis-o apoi rușilor. Care au tradus, după traduceri românești, chiar și în secolul al 19-lea. Noi am ajutat la eliberarea popoarelor din Balcani. Am spus-o și într-un articol al meu: în 1917, noi am oprit ofensiva germană spre Răsărit și am putut să punem capăt acestui război cu jertfele pe care le-a făcut poporul nostru la Mărășești. Chiar și în războiul din urmă, noi am avut un mare rol. Ne-am dus împreună cu germanii spre Răsărit, ca să recuperăm Basarabia robită și ca să înlăturăm comunismul. Dar când am văzut că nu se poate, pentru că Occidentul îl susținea, ne-am întors împotriva hitlerismului ca să salvăm lumea măcar de hitlerism. Și noi am dus cea mai importantă luptă pentru salvarea lumii de hitlerism, dezarmând oștirile germane pe teritoriul României și dând posibilitatea Occidentului să se elibereze de hitlerism”[1].

*

Același: „Să căutăm să fim și în viitor cu un mare rol [în lume]! […] Să fim la înălțimea înaintașilor noștri, să fim mai sus de ei! Dar păstrându-ne spiritualitatea noastră. Pentru că noi avem o spiritualitate aparte, fiind un popor comunicativ, un popor capabil de jertfă. Suntem oameni capabili să respectăm pe cei care stau în fața noastră. Niciun popor nu are un cuvânt așa de frumos precum cuvântul nostru cuviință. Cât respect arătăm prin aceasta pentru persoana celuilalt, pentru taina lui!

Deci, suntem un popor foarte puțin egoist. Și e păcat că în vremea aceasta nu ne mai manifestăm această generozitate reciprocă. Să ne iubim unii pe alții! Să prețuim valoarea celuilalt! Pentru că numai așa putem înainta în cultura adevărată. În omenia unuia față de celălalt. În respectul față de celălalt. E ceea ce spunem și prin cuvântul dor. Niciun popor nu are atâtea cântece de dor și de jale, care exprimă legătura cu celălalt. Dor: pentru că ne e greu să suportăm despărțirea de cei iubiți și jale: pentru că ne doare când cei iubiți sunt departe de noi. Chiar cuvintele acestea ne arată în ce direcție trebuie să ne manifestăm noi cultura noastră: o cultură mergând spre o înomenire infinită. Văzând infinitul mai presus de lume. […]

Să urmăm și în viitor pilda lui Hristos! Pilda capabilă de jertfă pentru aproapele. Și eu înțeleg cuvântul cultură ca fiind opusul sălbăticiei. Și omul, doar el, cultivă locurile sălbatice. Pentru că cultura înseamnă opusul sălbăticiei. Înseamnă înomenire. Niciun popor nu are un astfel de cuvânt: om de omenie. Și, în calitatea aceasta, noi putem înainta la nesfârșit. Putem înainta în ceea ce Ortodoxia numește îndumnezeire. Ne umplem de Dumnezeu. Și în Dumnezeu putem să ne umplem la infinit. Și, umplându-ne de Dumnezeu, noi devenim tot mai umani, tot mai oameni, tot mai plini de atenție față de ceilalți. Descoperind nu numai prin cunoaștere pe celălalt, ci și prin iubire, prin simțire, prin sesizarea tainei lui cea fermecătoare. Pentru că poporul nostru are și un simț a ceea ce este fermecător. Și aceasta s-a exprimat prin jocul lui, prin portul lui, prin realizările lui de artă, prin porțile pe care și le face omul în fața curții lui, prin florile pe care feciorul le imprimă în furca fetei, prin portul minunat pe care îl avem noi, atât de bogat în culori și atât de armonios față de portul simplist al altor popoare.

Cred că niciun popor nu are un port atât de delicat, atât de duhovnicesc și totuși atât de fermecător ca al poporului român. […] Și cred că asta e destinația culturii noastre. Și trebuie să ne întoarcem intelectual la poporul nostru și să dezvoltăm ceea ce are poporul nostru.

S-a urmărit desființarea satelor, adică desființarea noastră ca neam. De aceea trebuie să căutăm să refacem spiritualitatea aceasta pe care o avem în sate. Să moștenim și să înviorăm toată tradiția noastră, într-o unitate care să ne dea și putere și bucurie unul pentru altul și să ne impună ca un popor plin de lumină în fața altor popoare. Asta doresc eu poporului nostru de anul nou!”[2].

[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=zIeFf5blsy8, min. 25-40.

[2] Idem, min. 40-44.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Laurențiu Gheorghe: „Traiul bun ține de comunitate”[1]. Ține de dezvoltarea întregii comunități, nu doar a inșilor singulari.

*

Sfântul Dumitru Stăniloae: „Nu suntem duși cu sila la mântuire! Pentru că în această viață trebuie să ne pregătim pentru fericirea veșnică, adică pentru mântuirea noastră. Și numai așa viața noastră capătă un sens. Iar noi ne pregătim pentru viața veșnică crezând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut și om și, unindu-ne cu El, imitându-L pe El, primim puterea iubirii Lui. Pentru că El ne-a iubit așa de mult încât a mers chiar și la moarte pentru noi, propovăduind iubirea Lui tuturor oamenilor, chemându-ne pe toți la mântuire. De aceea, n-a putut fi suportat de cărturari și farisei și L-au răstignit. Că ei voiau ca numai ei să se mântuie, ca numai membrii poporului lor. Și de aceea L-au răstignit. Și atunci s-a întâmplat ceea ce nu se mai întâmplase vreo- dată. N-ar fi trebuit să facă asta numai și pentru binele pe care îl făcea și pentru iubirea de oameni pe care o propovăduia.

Dar El a mers până acolo, arătându-ne iubirea Sa până la jertfă. A murit pentru noi! Tatăl L-a dat pe Fiul Său să fie răstignit. Și noi trebuie să învățăm [mereu] de la El. Să iubim și noi ca El, să iubim până la jertfă. Să ne iubim și noi unii pe alții ca frați ai Tatălui ceresc până la jertfă. Și aceasta e o cale de înălțare continuă a vieții noastre. Și Creștinismul dă o astfel de putere oamenilor, pentru că Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, ne dă această putere. Și El ni Se deschide nouă! Și cum altfel ni S-ar deschide Dumnezeu nouă? Și cine mi Se deschide mie, dacă nu Cel care mă iubește? Și cui mă deschid eu atât de mult, dacă nu Celui care mă iubește? Căci între cei care se iubesc există o comunicare. Se dăruie unul altuia. Nu mai este închis fiecare în el însuși.

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, dar Și-a luat o umanitate care a fost însuflețită de dumnezeirea Lui și care e capabilă de o iubire nesfârșită. Umanitatea Lui, în tot ceea ce are El omenesc, e plină de iubirea Lui cea nesfârșită. Și de aceea, noi putem să vedem în El, ca om, pe Dumnezeu. Și Îl simțim pe El ca Frate al nostru, pentru că S-a făcut cu adevărat Frate al nostru și ne dă puterea să devenim și noi frați [unii cu alții].

Căci numai în comuniune este fericirea [noastră]. Cu cât cineva mi se deschide mai mult, cu atât îmi arată că mă iubește mai mult și asta mă face mai fericit. Cu cât cineva îmi dă mai mult atenție, cu atât mă face mai fericit. Dacă se uită cu dispreț față de mine, dacă se închide față de mine, dacă mă nesocotește pe mine, mă face nefericit. Numai atenția lui mă face fericit. Dar câtă atenție ne-a dat Cel care este Fiul lui Dumnezeu, Care are în El iubire nesfârșită! Câtă iubire ne-a arătat El! Câtă iubire ne-a arătat Tatăl Cel ceresc, dându-L pe Însuși Fiul Său și făcându-Se om ca noi și dându-Se pentru noi până la Jertfa de Sine pentru iubirea față de noi!

De aceea, datorita noastră este să Îi răspundem Lui cu iubirea noastră și să răspundem tuturor oamenilor cu puterea iubirii pe care ne-o dă El. Ce putere dă Creștinismul înălțării umanității! Poate că astăzi simțim mai mult decât oricând altcândva necesitatea acestei iubiri între noi. Când vedem atâta dezbinare între oameni, când îl vedem pe fiecare afirmându-se pe el însuși împotriva celorlalți, când îl vedem pe fiecare urmărind doar interesul lui, vedem câtă nefericire aduce acesta între oameni. Ce bine ar fi dacă I-am urma lui Hristos și dacă ne-am socoti fiecare fericiți ca să ne iubească alții și am dori fericirea celorlalți prin iubirea pe care le-o arătăm noi! Asta este mântuirea: creșterea în iubire! Creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire”[2].

*

Același: „Creștinismul este religia mântuirii pentru că este religia iubirii. Este religia plină de sens. Pentru că Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu al iubirii. E un Dumnezeu al Treimii iubitoare, e Dumnezeul Care L-a dat pe Fiul Său. L-a dat și Acesta S-a făcut om, pentru ca să fie aproape de noi, ca să poată comunica, prin calitatea Lui de om, cu toată puterea Sa iubitoare. Cu puterea infinită a iubirii Lui. Și în această iubire, noi vom crește în vecii vecilor”[3].

*

Același: „Patima Mântuitorului e dovada celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu față de oameni. Fiul lui Dumnezeu Însuși, văzându-ne scufundați într-o viață lipsită de sens, într-o viață egoistă, într-o dezmembrare [interioară] chinuitoare între noi, a venit și ne-a arătat drumul prin care putem scăpa din această situație. S-a făcut El Însuși om, dar S-a făcut om fără de păcat. Pentru că S-a născut dintr-o Fecioară curată, neluând păcatul nostru. Deci, de la început, El este deasupra noastră. Dar iubirea Lui nu s-a arătat numai prin această smerire, de a Se fi făcut om și de a ne arăta o pildă de om, ci s-a arătat și în Jertfa pe care a adus-o pentru noi, primind moartea pe Cruce. Căci numai Acela iubește până la capăt: Cel care e în stare să moară pentru ceilalți.

Patima lui Hristos este semnul celei mai mari iubiri a Fiului lui Dumnezeu Însuși pentru oameni, după ce a primit să Se facă om ca ei și rămâne om în vecii vecilor. El S-a dus cu starea Lui de jertfă, cu trăirea Jertfei Lui pentru noi în veșnicie. S-a dus la dreapta Tatălui. A adus Jertfă Tatălui pentru noi ca să ne dea și nouă pildă de cum trebuie să trăim și până unde trebuie să mergem cu iubirea noastră pentru El, jertfindu-ne unii pentru alții, și jertfindu-ne lui Dumnezeu unii pentru alții ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre. Și ca să arătăm și noi, prin jertfa noastră, cât de mult le depășim pe cele ale vieții noastre de aici.

De aceea, Crucea este mijlocul prin care ne-a ridicat Mântuitorul, prin care a putut învinge moartea. Pentru că numai prin iubirea supremă, arătată în Jertfa Lui, Jertfa a Unuia-născut Fiu al lui Dumnezeu, a putut învinge moartea.

Iar Creștinismul răsăritean a păstrat acest înțeles din Evanghelie al mântuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să fie aproape de noi, S-a dat Jertfă, pentru ca să ne arate cât de mult ne iubește, iar, înviind, El ne-a arătat că a învins moartea și ne deschide și nouă perspectiva vieții veșnice. Căci El, înălțându-Se la cer cu trupul Lui înviat, nu s-a rupt de legătura cu noi, ci este [veșnic] într-o legătură cu noi. Și legătura Lui cu noi o avem prin Taine. În Botez, noi spunem că ne unim cu Hristos. Căci Sfântul Apostol Pavel spune: «Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat». În Taina Sfintei Împărtășanii, noi primim Trupul Lui cel înviat, ca să ne pregătim și noi trupul nostru pentru înviere. E un germene al învierii, pe care îl primim în noi și este o deschidere totală a Lui față de noi. Căci nu mai este o despărțire între El și noi.

Dar în Occident nu s-a mers pe linia aceasta! Noi spunem că, fiind Dumnezeu, S-a făcut om, pentru ca să rămână într-o legătură veșnică cu noi. Căci, după ce învie, prin trupul Lui cel înviat, poate pătrunde în noi și astfel există o legătură intimă între El și noi. Și ne ridică încet-încet, pe măsură ce voim și noi, la desăvârșirea pe care o are în umanitatea Lui. Ne desfacem și noi de egoismul nostru, de care S-a desfăcut El, și ne facem și noi capabili de jertfă, capabil de o unire cu Dumnezeu, așa cum El, prin umanitatea Lui, este unit cu noi. Căci Hristos rămâne mereu în noi, lucrând în noi prin desăvârșirea umanității Lui, pentru ca să ne facă și pe noi desăvârșiți în umanitatea noastră prin iubire.

Dar în Occident s-a ivit teoria lui Anselm de Canterbury. Pe la 1100. Care a spus: Hristos, prin moartea Sa, I-a plătit lui Dumnezeu pentru păcatul nostru. El a satisfăcut onoarea lui Dumnezeu. Căci cel care păcătuiește se face vinovat și el trebuie să fie pedepsit sau trebuie să dea satisfacție. Și Hristos a dat satisfacție, noi suntem scăpați de pedeapsa veșnică, după care El a terminat opera de mântuire, S-a retras în cer, și a lăsat un locțiitor, pe Papa de la Roma. Iar ei nu au nici învățătura despre energia necreată, care vine din Hristos în noi. Care vine din Dumnezeu în noi prin umanitatea Lui. Iar energia aceasta necreată o avem în Taine. Hristos Se unește cu noi, fără să Se confunde cu noi, prin energia Sa necreată. Pentru că în fiecare Taină este energia Lui cea necreată. Și ei nu au înțeles aceasta! Pentru că primești energia Lui cea necreată în Taine și totuși nu te confunzi cu El. Ei au crezut că aceasta, ceea ce spunem noi [despre harul necreat], creează confuzie [între Dumnezeu și om]. Însă nu se creează nicio confuzie! Pentru că eu dau mâna cu un prieten și, dacă am iubire față de el, merge din mine energie în el fără ca să mă confund cu el. Cu cât ne unim mai mult [interior], cu atât ne prețuim mai mult [reciproc]. Fiecare e mai de preț în ochii celuilalt. Nu ne confundăm [unul cu altul], ci, dimpotrivă: ne promovăm unul pe altul. Și așa ne promovează Dumnezeu pe noi și noi Îl vedem pe Dumnezeu în iubirea Lui, fără să ne confundăm cu El, prin această energie necreată [a Lui, care izvorăște veșnic din El].

Dar ei, occidentalii, n-au înțeles asta! În Occident, Creștinismul a mers într-o lume care ieșea din barbarie. Pe când, în Răsărit, Creștinismul a venit într-o lume trecută prin toate filosofiile. Prin subtilitățile filosofiei grecești, prin subtilitățile de credință ale Vechiului Testament, prin cultura egipteană, prin cultura din Mesopotamia, dar care nu i-a satisfăcut pe oameni. Însă Creștinismul le-a adus ideea aceasta de persoană. Toți filosofii vor să rezume toată existența în niște esențe, dar ei nu cunoșteau realitatea persoanei. Căci ce mă interesează pe mine că este mântuită esența umanității? Pentru că pe mine mă interesează să mă mântui eu. Eu vreau să fie mântuit tatăl meu, copilul meu, să fie mântuit prietenul meu, să fie mântuiți toți aceștia ca persoane. Pentru că esența este numai în persoane.

Creștinismul a adus ideea de persoană și, totodată, ideea de mântuire. Și în Occident nu s-au înțeles acestea, în acea lume ieșită din barbarie. Un teolog reformat zice: La noi, Creștinismul a intrat într-o lume ieșită din barbarie și am învățat doar atât: să nu ucidem, să nu furăm. Pe când, în Orient, Creștinismul a venit într-o lume foarte rafinată, care văzuse că toate filosofiile și culturile lor anterioare nu îi satisfac. Pentru că cel mai important lucru e valoarea fiecăruia ca persoană.

Și de aceea, la noi, la poporul nostru, care a păstrat Creștinismul originar, Creștinismul de la început, Îl vedem peste tot pe Dumnezeu. Chiar oamenii noștri din sate Îl văd pe Dumnezeu peste tot. Îl văd în noi, Îl văd în lucrurile noastre, Îl văd în faptele noastre. Le văd pe toate ca taine, fără ca să ne confundăm cu El în mod panteist. Căci noi nu Îl vedem pe El ca departe de noi. Și când s-a ivit o reacție față de această idee, atunci au spus: Dumnezeu e una cu noi, că Se confundă cu noi. Și acestea sunt filosofiile Renașterii, care, ca și cele din antichitate, sunt filosofii panteiste.

Însă, la noi, în Ortodoxie, este subtilitatea aceasta: Dumnezeu e prezent în noi fără ca să ne confundăm cu El. Căci El nu Se confundă cu noi! Nu suntem panteiști! Noi nu ne pierdem în esența dumnezeiască, dar nici nu suntem despărțiți de Dumnezeu!

De aceea, romano-catolicii au rămas cu așa-zisa grație creată în Taine. Pentru că, spun ei, Dumnezeu creează o grație, și îl ajută pe om cu ea, dar, încolo, El e departe…Papa mânuiește această grație creată sau și Episcopii și le împarte credincioșilor meritele pe care le-a câștigat Hristos pentru noi. O religie a meritelor! O religie care ne lasă despărțiți [de Dumnezeu]. Și atunci au venit protestanții și au zis: Dar de ce ne mai trebuie Tainele, dacă nu ni-L dau pe Hristos Însuși prin energia Lui cea necreată?! Și au venit sectele și au anulat cu totul Tainele: Nu ne mai trebuie Taine! Și astfel a rămas un Hristos distant [de noi]. Un Hristos al discursurilor. Vorbim de El, Îl lăudăm, Îl cântăm, dar nu-L avem în noi! Pe când aici, [în Biserica Lui], toate se sfințesc prin prezența Lui. Căci noi sfințim toate prin prezența Lui. Sfințim mâncărurile prin prezența Lui. Sfințim toate faptele noastre prin prezența Lui. Asta este Ortodoxia: prezența lui Hristos în noi! Pe când Occidentul este o lume separată de Dumnezeu. De aceea ne-au venit din Occident toate filosofiile acestea care confundă lumea cu Dumnezeu, considerând că lumea e ultima realitate. Sau care Îl țin pe Dumnezeu distant, cum e la secte. Și noi vrem, [din păcate], să îi luăm pe ei ca model și să îi urmăm pe ei. Însă noi nu știm ce avem noi. Pentru că noi trebuie să le dăm lor! Și de aceea mulți occidentali încep să-și dea seama că trebuie să devină ortodocși și să traducă cărțile noastre. Și îi iau pe Sfinții Părinți, pentru că s-a dezvoltat valoarea aceasta a persoanei. Căci Occidentul are un raționalism de adolescenți, de oameni ieșiți din barbarie. Ei au o rațiune care separă. Căci de aici e una…, de aici încolo e alta…spunând că într-o parte e Dumnezeu și în alta e lumea. Iar acest tip de raționalism a adus unele lucruri în Occident. Le-a adus o anume organizare a vieții, [o sporire a lor] în tehnică, dar nu văd taina existenței. Sunt foarte săraci în privința aceasta. Pe când noi avem sentimentul acesta de taină. Fiindcă noi, în toată minunăția lumii, vedem prezența lui Dumnezeu. La noi nu se desparte între rațiune și sentimentul de taină. Cu cât mai mult cunoaștem bogăția armonioasă a lumii, cu atât mai mult trăim taina lui Dumnezeu. E cu mult mai complexă, cu mult mai rafinată credința așa cum o trăim noi, credința din Evanghelie, decât toate filosofiile”[4].

[1] Emisiune Trinitas TV din 19 ianuarie 2024, cf. https://www.youtube.com/watch?v=1ryqHLddYN8, min. 31.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=zIeFf5blsy8, min. 6-11.

[3] Idem, min. 11-12.

[4] Idem, min. 12-25.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Părintele Dan Popovici: „Noi încă de la Botez ne pregătim pentru moarte. Sau ar trebui să ne pregătim pentru moarte. Pentru că ar trebui să trăim viața de după Botez în perspectiva aceasta a morții, a plecării în veșnicie”[1].

*

PS Timotei Aioanei: ÎPS Bartolomeu Anania a predicat la călugărirea mea și am păstrat predica sa[2]. „Am apreciat la el darul cuvântului. Vorbea foarte frumos. Deși, uneori, atunci când spunea el că nu e pregătit – deși un om cu o asemenea experiență aș putea spune că întotdeauna este pregătit să vorbească –, avea un mesaj clar și un altfel de a vedea lucrurile. Așa l-am văzut și la Înmormântarea Părintelui Cleopa, când a fost poftit de Mitropolitul Moldovei să vorbească”[3].

*

Același: ÎPS Bartolomeu Anania s-a spovedit la Părintele Ilie Cleopa[4].

*

Bătrâna Adela mărturisește că a fost vindecată la o mână, în tinerețe, de Sfânta Cuvioasă Paraschevi de la Iași. Fapt pentru care o consideră Ocrotitoarea sa. Tot ea mărturisește, ca martor ocular, că a plouat foarte mult într-un loc unde au fost aduse Sfintele Moaște ale Sfintei Paraschevi. Și au fost aduse acolo pentru că era secetă[5].

*

PS Ignatie Trif: „Dragostea e cea mai frumoasă mărturie în fața celor care îți sunt dușmani”[6].

*

PS Petru Pruteanu: „Pe când Adam și Eva nu aveau dreptul să mănânce din Pomul vieții, diavolul le-a spus: «Luați și mâncați! Nu vă temeți! N-o să vă fie nimic!»…și le-a fost!…Dar acum, când drumul către Pomul vieții este deschis, și acest Pom al vieții, Hristos Însuși, ni Se dă de mâncare și ne spune: «Veniți și mâncați! Beți dintru acesta toți!», diavolul ne spune: «Nu mâncați! Ca nu cumva să vi se întâmple ceva rău». Și ne găsim o mie de scuze pentru a ne feri sau pentru a evita sau pentru a amâna împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos”[7].

*

Sfântul Dumitru Stăniloae: „Despre mântuire nu vorbește decât Creștinismul în mod satisfăcător. Religiile orientale, religiile păgâne, care nu cunosc un Dumnezeu personal și care socotesc că omul, după ce își sfârșește viața de aici, se scufundă într-o esență inconștientă, nu pot vorbi de mântuire. Căci a nu mai fi înseamnă a nu te mântui. Ce bucurie mai ai, dacă nu ești conștient după ce treci de aici? Și ce viață mai ai? De aceea, ideea de mântuire e proprie Creștinismului, care e o religie personalistă, pentru că el cunoaște un Dumnezeu personal. Și iudeii, cât și mahomedanii, vorbesc despre un Dumnezeu personal. Dar înțelesul cel mai deplin al mântuirii nu îl are decât Creștinismul, pentru că Dumnezeul creștin este un Dumnezeu adevărat pentru că e un Dumnezeu al iubirii. Pentru că nu e o singură persoană, ci e un Tată, un Fiu și un Duh Sfânt care Se iubesc reciproc. Și Dumnezeul creștin e Dumnezeul adevăratei mântuiri. Și numai El ne poate da și nouă viața de după moarte, care e o viață fericită, împlinită prin iubirea care de la El vine în noi.

De aceea, numai Creștinismul dă un sens vieții pământești. Și de aceea, noi știm pentru ce trăim: trăim pentru ca să ajungem la o viață după moarte, la o viață fericită. Căci dacă nu mai e nimic după viața de aici, atunci nu e mântuire. Iar celelalte religii nu pot vorbi despre o mântuire a omului. Și ce sens are atunci viața? Numai dacă ne putem bucura de o mântuire, adică, dacă nu dispărem total din existență după viața aceasta, numai atunci viața de aici, de pe pământ, are un sens. De aceea, în Noul Testament se identifică de multe ori mântuirea cu viața de veci. Astfel, în Evanghelia lui Ioan, cap. 3, v. 16, se spune că: «Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că și pe Unul-născut, Fiul Său, L-a dat, ca tot cel care crede în El să nu piară, ci să aibă viață de veci». Asta e mântuirea: ca atunci când mori să treci la viața de veci! «Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci L-a trimis pentru ca să mântuie lumea prin El» [In. 3, 17]. Să aibă viață de veci.

Dar, în mod special, Ortodoxia accentuează caracterul și scopul acesta al credinței: mântuirea. De aceea, ortodocșii, dar și romano-catolicii, Îl numesc pe Domnul și Mântuitorul. N-am auzit grupurile neoprotestante sau sectare să Îi spună Mântuitorul. Pentru că nu Îl socotesc în mod hotărât Dumnezeu, ci un Proroc oarecare. De aceea nici nu Îi spun Hristos, ci numai Iisus, nume pe care l-au avut și alte personalități ale Vechiului Testament.

Dar dacă El este Dumnezeu, este Hristos, atunci El ne poate mântui. Numai dacă este Fiul lui Dumnezeu El Însuși. Și învățătura noastră este aceasta: că Însuși Fiul lui Dumnezeu a fost trimis de Tatăl Său în lume, ca să ia și fire omenească, pentru ca să Se înfrățească cu noi, fără să înceteze să fie Dumnezeu. Și pentru ca în unire cu El să căpătăm și noi calitatea de frați ai Lui, frați ai Fiului lui Dumnezeu, și fii ai Tatălui ceresc. Pentru ca să intrăm în această relație de iubire a Sfintei Treimi.

Căci Fiul lui Dumnezeu a venit aici, S-a făcut om, S-a înfrățit cu noi, ne-a făcut pe noi frați ai Lui, ca să ne iubească și pe noi Tatăl Lui după cum Îl iubește pe El. Ca să fim și noi fii ai Tatălui ceresc. Pentru ca să ne bucurăm de toată iubirea de care Se bucură El. Să ne bucurăm de iubirea Lui de Frate și de iubirea de Tată a lui Dumnezeu.

Mântuirea constă în viața noastră de veci, în viața de veci plină de fericirea pe care nu o avem aici. Iar în această viață de veci înaintăm la nesfârșit în iubirea lui Dumnezeu. Căci niciodată nu putem ajunge să cuprindem toată iubirea pe care ne-o arată Dumnezeu. De aceea, Iisus Hristos este numit de noi Mântuitorul nostru. În Epistola către Filipeni, cap. 3, v. 20, se spune că noi nu avem cetate stătătoare aici, pe pământ, ci în cer. Căci acolo e viața noastră cea neîncetată, veșnică. Pentru că cea de aici e trecătoare. De aceea, noi Îl așteptăm din cer pe Mântuitorul nostru, pe Iisus Hristos. Așadar, mântuirea este o iubire nesfârșită a lui Dumnezeu față de noi. O iubire deplină a lui Dumnezeu față de noi. Și ne umple de iubire față de El, dar făcându-ne Frați ai Lui și fii ai Aceluiași Tată ceresc, dându-ne și puterea de a ne iubi pe noi înșine. Aceasta este mântuirea: e fericirea veșnică de care ne vom bucura!”[8].

[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=p00leY_rsUM, min. 2-3.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=lyfktaKO4UE, min. 16.

[3] Idem, min. 21-22.

[4] Idem, min. 31.

[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=Y3JnpdQAgXE.

[6] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=L0YM-YU5cVg, min. 5.

[7] Episcopul Petru Pruteanu, Predică în Joia Mare (2023), cf. https://www.youtube.com/watch?v=o0W3uth6wOY, min. 16-17.

[8] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=zIeFf5blsy8, min. 1-6.