Zi: 2 ianuarie 2024

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mângâiere

(roman)

*

Mihail terminase cu brio Facultatea de Teologie. 10 la licența la Dogmatică, cu o lucrare despre prezența Născătoarei de Dumnezeu în teologia și în viața Bisericii. Părintele Siluan B., coordonatorul său, mi-a vorbit în termeni laudativi despre el și despre puterea sa de creație. Pentru că începuse să scrie cărți de teologie, să traducă, chiar dacă nu se simțea vrednic de Dumnezeiasca Preoție. Și pentru asta optase pentru a preda în învățământ, ca să aibă timp și pentru cărțile lui. Începuse să traducă din Sfântul Fotios cel Mare, să facă diverse comentarii la Dumnezeiasca Scriptură, se pregătea pentru un Doctorat în Dogmatică despre teologia dogmatică prezentă în cultul Bisericii, scria poeme, desena frumos…Iar Miruna s-a aprins ca o vâlvătaie de dragostea lui, de acest bărbat frumos și profund, care avea o râvnă imensă pentru slujirea lui Dumnezeu. Și nu aveai cum să nu-l iubești!

Căci ce e iubirea, în definitiv? O întâlnire între două suflete mari, între doi oameni avizi de împlinire. Miruna știe să vorbească oamenilor. Are un ton calm, duios, melodios. Te face să ai nevoie de ea. Te face să o crezi, să o asculți, să o urmezi. Însă, când e tăioasă, când își apără crezurile ei, atunci are o vehemență pentru care o prețuiesc enorm, pentru că numai oamenii care trăiesc în adevăr, în adevărul lui Dumnezeu, au o asemenea rigoare a voinței.

– Am cunoscut păcatul…și tocmai de aceea vorbesc cu tristețe despre el. Orice păcat al meu m-a întristat și mă întristează enorm în fiecare zi, chiar dacă le-am spovedit și am fost iertată de Dumnezeu pentru ele…

– Așa e!…Pentru că așa simt și eu…Pocăința noastră trebuie să fie continuă, pentru că starea de pocăință ne păstrează în curăție și în smerenie. Și avem nevoie de această stare de continuă trezvie, de continuă atenție la inima noastră.

– Uneori, Părinte Dorin, mă rog la ore în inima mea, mă rog pentru ca să înțeleagă ceea ce le predau…

– E foarte bine! În orice situație de viață trebuie să faceți la fel…

– Da!…Și simt că pe unii îi liniștește rugăciunea mea pentru ei, pe când pe alții îi enervează. Și enervații îmi sunt tot mai ostili…

– Îi enervați pe demonii din ei, care îi ostilizează…E normal să fie așa! Cei care fac lucruri rele în viața lor, care nu vor să asculte de nimeni, se simt agasați de rugăciunile noastre. Și rugăciunile noastre nu îi enervează pe oameni, ci pe dracii din oameni. Ei, demonii, îi pun să fie ostili, pentru ca să nu îi învățăm lucruri bune. Căci, dacă s-ar lăsa sfătuiți, ei ar ieși de sub înrâurirea demonilor și ar fi oameni atenți și serioși cu viața lor.

– Avem tineri tot mai ursuzi, tot mai închiși în ei înșiși. Ascultă multă muzică, văd mult divertisment și nu au chef să citească. Consideră cititul un chin, pentru că nu mai au putere să se concentreze asupra a ceea ce citesc. Iar lipsa de concentrare e de la oboseala pe care o au.

– Pe care o au…și pe care și-o sporesc continuu! Pentru că nu se odihnesc. Urechile sunt neodihnite, ochii la fel, inima lor explodează de la atâtea energizante și de la mâncărurile grase, nu dorm, aleargă în toate părțile…Toată această cheltuială enormă o să îi coste mult, pentru că de la 40 de ani încolo încep să vadă nota de plată a exceselor. Acum cred că pot, că vor putea pentru toată viața, dar nu e așa! Trupul ne lasă de la un moment dat, apar diverse boli, toate conjugate, și nu mai putem să facem mare lucru. Pentru că ne-am distrus sistematic puterea noastră de a trăi.

– Îmi pare rău pentru tot ceea ce n-am făcut bine în viața mea! Acum, la conștiința mea de acum, aș vrea să schimb multe din trecutul meu. Să pun altă culoare în locul celei din trecut…

– Și eu la fel!…Pocăința închide rănile, transformă păcatele trecutului în amintiri vagi, șterse, dar nu ne poate rescrie trecutul. Trecutul nostru rămâne cu aceleași culori negre, cu culorile păcatului, chiar dacă iertarea lui Dumnezeu ne-a curățit de ele. Noi suntem alții, nu mai suntem cei de atunci, dar trecutul nostru e cum l-am trăit. Și, mai mult sau mai puțin, suntem nevoiți să trăim cu trecutul nostru, cu ceea ce am făcut, chiar dacă el nu ne mai chinuie. Dar ne rușinează…

– Da, Părinte Dorin, ne rușinează mult!…Când păcătuim nu ne e rușine, chiar credem că facem mare scofală. Dar, când ne venim în fire, când vedem păcatele noastre în lumina lui Dumnezeu, atunci vedem cât de rele sunt. Și, spovedindu-le, vedem cât har ne vine în locul lor. Pentru că ele erau pietrele de moară de pe inima noastră.