Mângâiere [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mângâiere

(roman)

*

A simțit în frigul lui noiembrie mirosul zăpezii. A nins la munte, dar și la câmpie s-a simțit unda iernii. L-a simțit imediat ce a ieșit din scara blocului. În geaca ei de toamnă, subțire, dar călduroasă, și cu noile cizme de un negru șters, a plecat spre Cimitir cu tramvaiul 99. Unul dintre noile tramvaie ale capitalei, înverzit, care l-a scos la pensie pe cel de dinainte, pe hodorogitul de profesie. Pentru că și primarii noștri le lasă pe șine până când se boșorogesc cu totul. Dar, înainte de alegeri, mereu se găsesc bani pentru schimbări de fațadă. Și oamenii, care iubesc sclipiciul, noul aparent, mai iartă delăsarea anterioară, că, iată, măcar acum, au mai făcut și ei ceva.

Lume pestriță, ca de obicei, în tramvai. Mari și mici, comozi și incomozi, afundați în lumea lor sau cu ochii pe ceilalți. Dacă n-ai loc trebuie să valsezi tot drumul. Pentru că trebuie să îi preîntâmpini pe trotinetiștii care intră în tine, dar și pe distrații de profesie. Cei care au descoperit smartul de curând, se filmează in live sau ascultă muzică tare, ca să audă și ceilalți. Decenții stau cu căștile fără fir în urechi, arătând că tehnologia este o parte din viața lor.

O mare de Cruci albe, cu unele negre, cum e moda acum. Cele de lemn sunt doar pentru Înmormântare, pentru că, la mormânt, e Crucea de piatră sau de marmură. Vânzătoarele de busuioc și de flori de toamnă sunt poziționate lângă ușă. Aleile, cu numerotările lor, sunt un oraș în oraș. Trebuie să știi unde este mormântul și să mergi pe căile spre el. Altfel nu ai nicio șansă să găsești ușor un mormânt anume.

E întotdeauna o rugăciune pentru el. Are nevoie să vorbească cu el, să meargă la mormânt, să se roage la Crucea lui, deși se roagă pentru el oriunde. Însă, când merge acolo, simte că se odihnește, că e aproape de el, că mormântul lui este el, iubitul ei soț, care a învățat-o să fie femeie. Nu e ușor să fii femeie! Trecem repede de la adolescență la viața de adult, deși, în adâncul meu, eu sunt fetița emotivă de la grădiniță, fetița care lua premiu la Școală, pentru că dorea să învețe și nu pentru că era pusă de părinți, adolescenta care dorea să se îndrăgostească neapărat și care, mai apoi, și-a stricat viața tocmai pentru că a vrut să ardă etapele. Să sară mai repede în rochia vieții de adultă. Și dacă m-am îmbrăcat mai repede în simțirile femeii, ce am făcut?! M-am culcat cu cineva care nu mă merita. Care nu m-ar fi înțeles niciodată ca el. Cu care nu aș fi ajuns nicidecum un om credincios.

Miron s-a căsătorit, are 3 copii, dar tot bețivan a rămas. A îmbătrânit mai înainte de vreme. Soția lui e avocată, o văd pe la televizor din când în când, pledând pentru toți infractorii capitalismului hulpav, dar el e artist ca și în trecut. Un artist care se sinucide lent prin tăria pe care o bea. Și bine că n-a fost mai mult! Pentru că n-aveam nevoie de o viață complicată, ci de o viață simplă și profundă.

Miruna îi ducea un arici de mare înflorit[1]. Mic, în ghiveciul lui maro, dar cu floarea aceea gălbuie ca o declarație de dragoste. Pentru că dragostea reală e trăită în orice situație, chiar și în cea mai vitregă. Și cactușii, acești asceți ai pustiului, au florile și fructele lor foarte neașteptate, după cum dragostea e o floare atât de neașteptată, de incatalogabilă. Căci dacă asculți un chimist vorbind despre dragoste sau un psihiatru, te lași de meserie, nu te mai îndrăgostești niciodată. Pentru că o văd materialist, la nivel de substanțe și sinapse. Însă iubirea se naște în suflet și nu în cap și nici în sânge! Și această dumnezeiască iubire nu se naște pentru ca să moară peste 3 ani, ci ea e veșnică, dacă oamenii știu să protejeze focul ei aidoma focului de tabără.

Ți l-am adus pentru ca să îți spun mereu dragostea mea…Eu, acum, sunt ca acest cactus: închisă în mine. Dar iubirea care trăiește în mine e neașteptată și neînțeleasă, pentru că e iubirea pentru tine, care ești la Domnul. Și Domnul va știi, iubitul meu Mihail, Mihailul meu, El va știi cum mă va călăuzi, pentru ca să ajung și eu acolo unde ești tu. Căci cine este ca El[2]? Și cine cunoaște mai bine ca El viața noastră? Mi te-a luat de la mine, pentru ca să înțeleg cât de scump ești, cât de important ești pentru mine. Și pentru ca și eu să îmi iau viața în serios. Căci, cu tine, totul îmi părea ușor. Aveam aripi, zburam, eram fericită. Dar acum trebuie să învăț o altfel de fericire, fericirea ascetică, cea care ne umple de bucurii dumnezeiești. Pentru că acolo, la tine, ajung numai pe calea lui Dumnezeu, pe calea sfințeniei, și trebuie să uit cu totul patimile mele. Dezamăgirile mele, care sunt, în primul rând, răniri ale iubirii Lui față de noi.


[1] A se vedea despre acest fel de cactus: https://en.wikipedia.org/wiki/Astrophytum_asterias.

[2] Aluzie la semnificația numelui Mihail: https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhanghelul_Mihail.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *