Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [32]
Titlul altui poem, Mireasa Vieții, vorbește despre Viața care este Hristos Dumnezeu și despre Mireasa Lui, Biserica. Dar mireasă a Vieții este și fiecare Sfânt din Împărăția lui Dumnezeu, Mireasa este și Împărăția lui Dumnezeu însăși, Mireasă este și Maica Domnului: fiica Tatălui, Maica Fiului și Mireasa Duhului Sfânt. Acestea sunt taine dumnezeiești preamari, pe care le-au dogmatizat Sfinții Părinți și care Sfântului Ilie i s-au revelat prin vedenii. El a văzut în chip tainic și i s-au făcut cunoscute aceste realități dumnezeiești pe care noi le-am primit prin auzire sau citire și prin credință. Dar cei care s-au făcut vrednici le-au cunoscut și prin trăire, încă din această viață. În versurile sale, așadar, așa cum explicam și altă dată, Sfântul Ilie nu caută neapărat să facă metafore, ci caută să reproducă ceea ce a văzut, a auzit, a simțit cu duhul și ceea ce a înțeles duhovnicește, fiind răpit în Rai, pentru a putea reține aceste minunate descoperiri.
Versurile sunt aproape în întregime rodul vederilor sale dumnezeiești, pe când se afla răpit cu duhul în Împărăția lui Dumnezeu, iar rațiunea care e încă pământească și slabă, neluminată de har, nu poate pătrunde decât firav în înțelesurile lor preaminunate. E ca și cum ai descrie unui orb un peisaj care îți taie respirația. Iar noi, cei care nu am văzut niciodată lumina dumnezeiască, nu suntem numai orbi, ci și surzi și nesimțitori în fața revelațiilor dumnezeiești. De aceea, în paginile care urmează, nu vom mai încerca să explicăm vers cu vers poemele sale, pentru că socotim că este suficientă demonstrația pe care am făcut-o mai sus, despre cum ar trebui tâlcuită și înțeleasă poezia Sfântului Ilie, ci ne vom referi la semnificația generală a poemelor. De altfel, comentariul amănunțit al poemelor sale, urmărind înțelesurile teologice și mistice, l-a realizat deja Părintele Dorin Picioruș, cu mai bine de un deceniu în urmă, încât cei care doresc să urmărească pas cu pas această hermeneutică au la dispoziție cele 11 volume publicate de Sfinția sa și pe care le-am indicat anterior[1].
Revenind la poezia Mireasa Vieții, prima strofă e o minunată combinație între unda versului eminescian și apa clară și dulce a izvorului ortodox din inima Sfântului Ilie. Căci Eminescu scria odinioară: „Când însuși glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii./ Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?” (Când însuși glasul…). Și: „Din valurile vremii, iubita mea, răsai…// Cum oare din noianul de neguri să te rump,/ Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump […]?”… (Din valurile vremii…).
Sfântul Ilie Sfântul Ilie va fi remarcat melodia adânc elegiacă a versurilor eminesciene, reținând însă, cu deosebire, conotațiile lor religioase profunde[2] și tocmai de aceea a recurs la o astfel de intertextualizare, vorbind însă despre Mireasa Biserică: „Din negură s-o rup,/ Binecuvântă, Avva!/ Iubitei mele-n trup,/ Bisericii, dă-i slava!”. Sfântul Ilie se referă, cred, atât la Biserică, în totalitatea ei, cât și la biserica ființei sale, la faptul că, în extaz duhovnicesc, se vedea și se simțea devenind templu, biserică, după cum am explicat mai sus. De aceea cere de la „Avva”, Părintele ceresc, ca ea să primească slava Duhului Sfânt. Căci, „pentru că sunteți fii [ai lui Dumnezeu], a trimis Dumnezeu [pe] Duhul Fiului Lui în inimile voastre, strigând: Avva!, [adică]: Părinte!” (Gal. 4, 6). Și „Însuși Duhul mijlocește pentru noi [cu] suspine negrăite […] că[ci] către Dumnezeu mijlocește pentru Sfinți” (Rom. 8, 26-27).
Deci Sfântul Ilie cere ca „iubitei mele-n trup”, celei ce este trupul lui Hristos, Bisericii (sau celei ce este mădular al trupului lui Hristos, adică bisericii ființei sale), Dumnezeu, Părintele ceresc, să îi dăruie slava Duhului Sfânt.
Strofa a doua mă face să cred că se referea mai mult la templul trupului său, al ființei sale. De altfel, mottoul acestui poem, compus tot de Sfântul Ilie, este: „Când trupul e templu/ În Duhul contemplu”. Așadar, cere Domnului „duhul de argint/ Și harul bucuriei”, adică duh curat și drept, plin de sfințenie și de bucuria harului, pentru ca „La sânul ei s-aprind/ Dulceața fecioriei!”: în biserica ființei sale să aprindă candela fecioriei cea plină de dulceață, de simțiri dulci și sfinte, infinit mai frumoase și mai puternice decât senzațiile amorului pătimaș omenesc.
Când spune: „Azi, împărțită-n doi,/ Ființa noastră una”, cred că se referă la trupul și sufletul său care formează o singură ființă, care trebuie „să curgă… spre zări, întruna!”.
Mireasă a Vieții este și Împărăția lui Dumnezeu, a cărei frumusețe negrăită este contemplată și reprodusă tainic în strofele 6-9 din această poezie, strofe care au o bogată substanță duhovnicesc-extatică, ilustrând vedenii particulare dăruite Sfântului nostru poet:
Laudă-n veci, mărire Ție,
Surâs alb dulce luminos,
În dăruire lui Hristos…
…Cunună vieții, veșnic vie!…
Fiorii armoniei Tale,
Ce te-mplinesc înmiresmând;
Sfântul mișcărilor veșmânt
Deschis în zori căilor Sale.
Te-nalți în frăgezimi cântării,
Pierdută-n duh și limpezimi,
Mireasma Ta din adâncimi
Sărută marginile zării.
Adâncul mării Tale-n valuri
Când bântuit e de furtuni,
În palme sfinte îl aduni,
În nori și ploaie către maluri…
Dar Mireasa Vieții este și Preacurata Fecioară și Maică a Domnului, care ține „Prunc la sânul Tău, Marie!” pe Cel care Se poartă în car de serafimi și de heruvimi (Ps. 17, 11; 103, 3), pe Cel care, fiind Prunc la sânul Maicii Sale, în același timp este Fiul Tatălui din veșnicie, nedespărțit de Tatăl, „e în sân la Tatăl/ Și Tatăl pururea în El”. Dar „și fiii Săi”, fiii lui Dumnezeu, Sfinții, sunt aduși, prin Hristos, „în Duh, la fel,/ În sân de veșnicii, la Tatăl!…”.
Ultima strofă slăvește deci pe Dumnezeu Fiul, Cuvântul creator a toate: „Domn peste vremi și peste gânduri,/ Peste vârtejul creator,/ Dumnezeu Fiu, Cuvântător/ De ceruri noi și noi pământuri!…”.
[1] A se vedea, din nou, Despre omul Împărăției, Teologie pentru azi, București, 2012, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.
[2] Se poate revedea comentariul meu mai vechi, reprodus în vol. 6 din Istoria de față: „«Când însuși glasul gândurilor tace» este un vers care ne trimite fără echivoc la repere isihaste, la tăcerea gândurilor la care nevoitorii ajung prin rugăciunea inimii. Referirea lui la tăcerea gândurilor sau a minții, nu ne poate conduce decât la o singură concluzie: poetul era un intim al textelor isihaste și filocalice. Deși folosite într-un context care nu e religios (tehnică literară inițiată de Dosoftei, Cantemir și de scriitorii medievali), asemenea aluzii ne certifică influența covârșitoare pe care au avut-o asupra sa scrierile vechi și religioase și care iese la suprafață din sufletul lui, în momentele de maximă tensiune, de mare încordare spirituală.
În poezia prepașoptistă și pașoptistă există imne religioase și expresii poetice care secondează formulările dogmatice ale credinței ortodoxe, pasajele scripturale devenite liturgice sau des invocate în oratoria religioasă, dar nu am aflat o atât de mare intimizare cu ascetismul filocalic și cu isihasmul, ca în opera lui Eminescu. […]
Chemarea iubitei «din neguri» și «din valuri», pe lângă faptul că partajează un topos tradițional, seamănă foarte mult cu o implorare a scoaterii ei din Infern, pentru că ea s-a lăsat înghițită de valurile vremii și ale lumii, s-a lăsat ademenită și înșelată de chipul trecător al acestei lumi deșarte. Într-o variantă a poemului Din valurile vremii, poetul își arată dorința de a o mântui: «O, nu fugi, iubito, plutind astfel înnot/ Răpită de nimicul vieții și de tot/ Ca frunzele când toamna, pe lume-și mână vântu-i /…/ Din valurile vremii mă lasă să te mântui»”, etc. A se vedea, deci, cartea mea, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă). Poezia, vol. VI (Eminescu), Teologie pentru azi, București, 2021, p. 76-83, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.