Zi: 8 ianuarie 2024

Așadar, având în vedere conținutul preponderent extatic al poemelor Sfântului Ilie, care reclamă o experiență duhovnicească profundă (dacă nu similară) pentru a fi înțeles cu adevărat, o înălțime spirituală la care eu nu am ajuns, și, totodată, având în vedere și lipsa timpului necesar pentru a mă apleca acum cu multă atenție și dedicație asupra versurilor (așa cum merită și se cuvine) și a comenta detaliat poemele din cele 11 volume ale operei sale publicate de Părintele Dorin, voi căuta, în cele ce urmează, să fac și alte observații, de natură mai mult literară, oprindu-mă, fragmentar, doar la câteva poeme, pentru a scoate în evidență aspecte pe care le-am remarcat și care m-au impresionat în mod deosebit, pe mine, ca cititor care nu am înțelegerea duhovnicească pentru a putea pătrunde taine dumnezeiești preaminunate, ci văd mai mult la suprafață, prin credință și nu prin experiență, din păcate.

Mă opresc mai întâi la câteva considerații generale asupra poeziei Sfântului Ilie (cred că a venit momentul în care putem dezvolta și asemenea reflecții). Poemele Sfântului Ilie sunt întru totul originale, după cum orice cititor avizat își poate da seama. Faptul că a apelat uneori la intertextualizări (care sunt foarte subtile și ingenios inserate în versuri, fără a fi rodul unei tehnici poetice căutate, ci al memoriei afective, dacă pot spune astfel) reprezintă un element care sporește originalitatea versurilor, dovedind că autorul nu este un simplu versificator, care să încrusteze descrieri ale vedeniilor sale în fraze cu rimă, ci un trăitor duhovnicesc dublat de un intelectual de marcă și de un poet de o mare sensibilitate. Care, revenind din stările de răpire, a cugetat asupra experiențelor sale contemplative și le-a reprodus în versuri într-un mod dictat de intuiția și conștiința lui, împreună cu harul lui Dumnezeu, cu o anumită organizare tematică.

Totodată, (ca și alți poeți geniali din literatura noastră), nu s-a afirmat numai pe sine și experiența sa în versuri (deși aceasta este materia covârșitoare a operei sale), ci a apelat și tradiția poetică românească (mai ales) și universală, în mod chintesențiat, e adevărat, reținând, pe lângă stiluri sau tonuri poetice, doar câteva expresii și imagini inspirate de înaintași – în primul rând de Eminescu –, pe care le-a resemantizat și le-a intercalat abia vizibil în versurile sale, dorind să înalțe și mai mult și să spiritualizeze această tradiție. Și remarc nu fără uimire că, sub acest aspect, în mod asemănător proceda și Sfântul Ioan Hozevitul, aflat departe de Sfântul Ilie, în recluziune de bună voie într-un alt colț de lume, deși acesta a optat pentru o poezie cu caracter mai mult didactic și nu pentru mărturisirea în versuri a experiențelor sale dumnezeiești, chiar dacă putem bănui că a atins înălțimea duhovnicească a contemplației, a vederii luminii dumnezeiești.

Și fiindcă am ajuns în acest punct al discuției noastre, voi oferi doar câteva scurte exemple în plus (pe lângă cele semnalate până acum, pe parcursul exegezei noastre), din ceea ce am observat în opera sa. Așa, spre exemplu, în poezia Mirii nunții cerești, definește astfel unirea sa cu lumina dumnezeiască, dar și căsătoria: „Cădelniță iubirii pe pământ,/ Un singur trup spre Rai, cu două porți”. Și cred că, voit sau împins subconștient-haric de aduceri-aminte, a intercalat aici reminiscența unei imagini poetice eminesciene care și mie mi s-a părut întotdeauna sublimă și depășind cu mult sensurile imediate ale poeziei de dragoste: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Și noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ” (Pe lângă plopii fără soț). La Sfântul Ilie se produce o anumită deplasare de sens, de la „candelă iubirii pe pământ” la „cădelniță iubirii pe pământ”, cuprinzând nu numai ideea de foc, de ardere în iubire, ci și pe aceea de înmiresmare. Spune el și în Logodna inimii (care e un fel de Luceafăr chintesențiat al Sfântului Ilie, cu ridicare la sublim): „Ea: dulce, străvezie,/ Mireasmă și mireasă”. Iar la Eminescu, după cum am arătat altădată, într-o variantă manuscrisă a poeziei Călin (file din poveste), am descoperit aceste versuri: „Ea-i icoana unei dulce, unei gingașe smerenii/ Iară sufletul ei tânăr e-ncărcat de mirodenii”[1]. Și nu e o simplă metaforă, „căci mireasma e rezultatul îndumnezeirii omului”[2], ne-a spus Sfântul Ilie. Dar și la Sfântul Efrem Sirosul citim că „mireasma Raiului și-a picurat parfumurile” și, chiar împrejurul Raiului, „o mare cățuie ce revarsă miresme/ îmbibă văzduhul cu un fum plăcut mirositor”[3]. Ne amintește de „văzduhul tămâiet” al lui Eminescu (Călin (file din poveste)) – despre care am mai vorbit în comentariile noastre, și nu o dată –, poet care știa, din cărțile Bisericii lui, despre „Raiul cu grădini îmbălsămate” (Venere și Madonă).

De la Eminescu a preluat Sfântul Ilie și asocierea frecventă a aurului cu argintul. Și aici sunt mai multe exemple pe care le putem aduce:

„Primește-mi fecioria/ Încununată-n laur!/ Ascultă-mi bucuria/ Simțirilor de aur!… /…/ Sorbit de profunzimea,/ Atracției ce-o simt,/ Rodește-mi frăgezimea/ Pornirilor de-argint!” (Rugăciune);

„Copii cuminți, Îngerii vin/ Să-și ia în cupe de argint/ Și pe aripe mărgărint/ Din viu izvor de daruri plin. // Să-și umple cupele de aur/ Și inimile de nectar/ Din fața Domnului de har,/ Să-L poarte – lumilor tezaur” (Nuntă în cer);

„Din frăgezimi de aur/ Și pulberi de argint/ Făptură-n duh se-ncheagă,/ Lumină-n Duhul Sfânt” (Biserica în slavă);

„Tremura-n câmpuri numai floare și omenirea-nviora,/ Când de Profeți, când de-o minune și ca un vânt înfiora,/ Nădejdea-n norii grei de aur pe fruntea munților de-argint,/ Clădind palate fermecate, în basme lungi, de mărgărint” (Bunăvestire);

„Când privesc nemărginirea-n vântul duhului de-argint/ Văd Arhangheli și văd Îngeri cerurile ocolind,/ Iar prin inimă-mi trec zorii Duhului ce scânteiază/ De-mi deschid grăiri în suflet, scânteieri, emoții, rază… /…/ Pe cei duși nu pot în gânduri, nici în vorbe să-i cuprind/ Căci lumina lor de aur mă topește în argint./ Visele se pierd pe ape și gândirile în taine,/ Trup și minte se dezbracă și se-mbracă-n alte haine…” (Înviere – am citat mai pe larg din acest ultim poem deoarece aici găsim o intertextualizare eminesciană genială și rafinată, despre care o să mai vorbim…). Etc.

Pot să ofer acum, ca un exemplu de complexă intertextualizare, un poem întreg, dar mai scurt (din cauză că autorul a uitat mai multe strofe, până la ieșirea din închisoare), intitulat Îngerul:

Dacă eu răsun în Înger,
Chipul meu s-afundă-n cer,
În azur aprins de ger,
Diamantic în răsfrângeri.

Umbli chip mângâietor
Trupului și sfâșierii
Și străvezi lumini și zori
Prin pădurile părerii.

Lași în sufletul finit
Val de aur și argint
Fluturând nemărginit
Peste zările ce mint.

Pământencele frunzișuri
Dat prin sânge-albastru…Sui!…
Oglindesc, în ascunzișuri,
Luminiș, oglinda Lui!…

Oglindă-ntre oglinzi,
De-a pururea rotind
Și melodii rodind
De ceruri tu mă prinzi!…

Sesizăm, desigur, „val de aur și argint” – la Eminescu, cele două culori, auriul și argintiul, stau alături începând chiar cu acea controversată Mortua est!, în care cerul este „cu râuri de lapte și flori de lumină”, unde apare configurat Paradisul în care „să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt”, Rai spre care sufletul tinerei fecioare urcă „ca o umbră de-argint strălucită,/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid [luminos] suflet, a norilor schele,/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele”, pe când, în lume, „argint e pe ape și aur în aer”. Am arătat, când am comentat Mortua est!, că Eminescu a folosit cărțile Bisericii[4]. Dar cred că și versurile lui Eminescu strălucesc mai bine în lumina poemelor Sfântului Ilie!

Pe lângă „aur și argint”, recunoaștem ușor și „Luminiș, oglinda Lui”, prin care se înțelege că Îngerul este o oglindă în care se reflectă lumina necreată, lumina lui Dumnezeu, Sfântul Ilie resemantizând astfel reflectarea Luceafărului „din oglindă luminiș” în camera fetei de-mpărat. Asemenea, versul „De-a pururea rotind” (avea în vedere „cununile” de Îngeri pe care le văzuse rotind în Împărăția lui Dumnezeu și rodind cântări) ne trimite iar cu gândul la Călin (deși nu numai) și la celebrul vers pe care Arghezi îl considerase cel mai frumos din poezia românească, în care izvoarele sar „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace”; ape care, peste tot în poezia eminesciană, „sclipesc ca și oglinzi” (Sub cerul plin de nuori)…

Dar și Arghezi este intertextualizat aici, foarte limpede, în versul: „Peste zările ce mint” (Îngerul lasă „în sufletul finit” – în sufletul poetului mărginit de existența lui în trup, la acel moment –, „val de aur și argint” al harului, „fluturând nemărginit” de dulce și de mângâietor „peste zările ce mint” ale realității lumești). Arghezi scrisese odinioară: „Te alinți cu zări ce mint” (Dor dur), referindu-se la iluziile sale de a-și vedea femeia iubită întorcându-se la el.

Dar toate acestea nu reprezintă, desigur, doar împrumuturi din Eminescu sau din alți creatori lirici, ci și – sau mai întâi de toate – realități experimentate extatic de Sfântul Ilie, care, ca poet, a dorit să implice și experiența lirică a înaintașilor, cu importante deplasări de accent și așezări în cu totul alte contexte ale expresivității lirice geniale ale acelora.

În altă ordine de idei, poemele Sfântului Ilie se remarcă prin muzicalitate, caracter pe care el însuși l-a evidențiat în mărturisirile sale, afirmând chiar că aștepta mai întâi să se formeze în sine o anumită armonie muzicală și apoi compunea poezia. Opțiunea lui pentru catren, care se găsește cu preponderență în poemele sale, cred că are o mare legătură cu dorința de a imprima un ritm versurilor sale, așa după cum în Împărăția lui Dumnezeu a simțit și a văzut că există puls (al inimii lui Hristos), ritm și melodie. Aceasta în primul rând. Apoi, desigur, ca poet român, știa că lirica noastră a tins mereu spre o melodicitate intrinsecă și extrinsecă a versurilor, care imprimă poeziilor sensuri subcutanate, exprimate suprarațional, dar și că poezia noastră modernă a fost cimentată de pașoptiști și Eminescu, care au privit mereu (stilistic vorbind) spre experiența clasică italiană a unora ca Dante sau Petrarca. De altfel, dacă este să ne referim exclusiv sub aspect cultural, Sfântul Ilie este Dante al poeziei și literaturii române, având în vedere substanța religioasă a versurilor sale și caracterul lor duhovnicesc-genial. Cu diferența că Sfântul Ilie a scris numai despre Paradis, alegând să nu vorbească decât foarte puțin despre Infern, deși le-a cunoscut pe ambele (despre „purgatoriu” nu poate fi vorba, pentru că este o invenție dogmatică romano-catolică). Și când zic despre experiența Infernului, mă refer atât la iadul concentraționar al închisorilor comuniste, cu toată schingiuirea fizică și psihică pe care a presupus-o, cât și la lupta lui interioară cu demonii, pe care îi vedea duhovnicește și care căutau să îl chinuie și să îl îngrozească prin viziuni infernale. Dar Sfântul Ilie a considerat că nu este loc în poezie pentru nimic urât și degradant. Au scris și scriu alții destul despre ceea ce este banal sau grotesc în existența umană, el a considerat că materia esențială a poeziei trebuie să fie sublimul.

Optând adesea pentru catren, Sfântul Ilie a scris însă pe diferite tonuri, cu versuri mai scurte sau mai lungi, împrumutând chiar, uneori, fie ritmul de baladă, fie versul elaborat și dificil al Scrisorilor lui Eminescu.

Destul de multe versuri și chiar strofe întregi sunt memorabile, încât, trecându-mi prin gând să fac o selecție, mi-am dat seama că nu îmi este cu putință să realizez acest lucru. Și când spun memorabile sau geniale, mă gândesc, bineînțeles, și la realizarea lor stilistică, pentru că, sub aspect duhovnicesc, toată opera lui este dumnezeiască, neexistând criterii de selecție. Tocmai de aceea, când am început această întreprindere foarte dificilă pentru mine, de a comenta opera sa, nu am dorit să îndrăznesc să ierarhizez cumva poeziile sale (și nu doresc nici pe mai departe, pentru că e o impietate), ci am analizat poemele, pe cât am putut, în ordinea publicării, tocmai pentru a scoate în evidență excepționalul duhovnicesc al conținutului fiecăruia. Dar firește, se pot face aprecieri și despre realizarea stilistică, care este măiastră. Căci, chiar dacă Sfântul Ilie nu a dorit, după cum am mai spus, să exceleze din punct de vedere estetic, să creeze un stil cu totul personal, precum Nichita, să zicem, tocmai pentru a nu atrage excesiv atenția asupra formei, în dauna conținutului, un lector avizat nu poate ignora subtilitățile poetice și rafinamentul opțiunilor lingvistice, care s-au impus în poezie de la sine, datorită experienței și sensibilității autorului.

---

[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/ciocarlia-ochiului/. Sau, din nou, cartea mea, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă). Poezia, vol. VI (Eminescu), Teologie pentru azi, București, 2021, p. 194-195, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.

[2] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Despre omul Împărăției, op. cit., p. 144.

[3] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 99.

[4] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/14/din-nou-despre-mortua-est/. Sau, din nou, volumul 6 din Istoria de față, citat supra.