Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [34]
În Mirii nunții cerești, Sfântul Ilie prezintă ieșirea în extaz și vederea luminii dumnezeiești ca pe o nuntire cu lumina necreată: „Din mâna sfântă a Tatălui, în mine,/ Ai apărut creație, mireasă…/ …Când dorul sfânt extatic îmi revine,/ Pe cerul meu ești iar împărăteasă…”.
Și aceasta este o prefigurare a nunții veșnice a Mirelui ceresc cu făpturile Sale raționale care s-au sfințit și îndumnezeit: „La nunta-n cer a Fiului – Luminii,/ Arzând în noi miresmele nuntirii,/ Înalți și drepți ca stelele și crinii,/ Slujesc aleșii, Îngerii și mirii!…”. Stelele sunt Îngerii, iar crinii sunt Sfinții, crinii văilor care s-au sfințit în valea plângerii acestui pământ plin de suferințe.
Nunta este contopirea, unirea cu lumina dumnezeiască: „Pur, strălucirii veșnice-n altar,/ Printre culori, o sfântă învăluire,/ Eu cu iubita-ncununat dispar/ În adevăr, iubire în iubire…”.
Dar ultima strofă a poemului conține un avertisment groaznic pentru cei care nu vor să primească lumina învățăturii ortodoxe și să își sfințească viața, care se luptă acerb împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale: „Și toate sunt în noi și noi în toate!/ De ziua nunții se deschide cerul!…/ O, vai de cei ce-au prăbușit în noapte/ Cu mâna lor lumina și misterul!…”.
În lumina dumnezeiască, „M-au împlinit sclipirile din soare/ Și zorii albăstrii, să mă desfac/ Din pânza grea a nopții care moare,/ Cu chipul nou să înfloresc în veac!…” (Omul fiu). Cu chipul nou al omului ceresc, al celui care s-a făcut fiu al lui Dumnezeu prin har…
Întreaga sa ființă se umple duhovnicește de curăția și sfințenia luminii Lui, pe care o numește, aici, „Fecioară”, cu majusculă: „Când floare albă, duhul tău, Fecioară,/ Mă-mprejmuie și ființa mi-o pătrunde,/ Blând, Dumnezeu, în suflet îmi coboară,/ Îmi arde-n trup lumina-n mii de unde…”. Și lumina dumnezeiască este mediul în care stau Sfinții la Cina Mielului: „Fecioară, nimb, coroană de lumină,/ Învăluiești viu, soare lucitor,/ Prunc-Dumnezeu, ce astăzi e la cină/ Cu robul Său în pieptul arzător”. „Și aici Părintele nostru [Ilie văzătorul de Dumnezeu] vorbește despre cum Hristos Se năștea în el și cina împreună cu el, în inima sa aprinsă de slava dumnezeiască, care ardea de dorul lui Dumnezeu”[1].
Vederea luminii necreate și veșnice a Domnului îi alina negrăit suferințele grele ale temniței (compunea această poezie în 1962, în Zarca Aiudului): „Când te culeg din lauda de Îngeri,/ Cu un surâs mai dulce îmi grăiești:/ «– Copilul meu, aș vrea să nu mai sângeri,/ Oglindă-n rai, când vii să ți-adumbrești»…”.
În Împărăția lui Dumnezeu fiind el cu duhul, vedea multe taine și manifestarea infinitei puteri de creație a Dumnezeirii: „Flacăra vie crește în inele,/ Aureole, zori și aurore…/ …Și ceruri noi, pe viscole de stele/ Se întrupează fără loc și ore!”. Și simțea pulsul inimii lui Hristos ca fiind ritmul Paradisului, al Împărăției Sale: „Pulsează ritmul inimii cerești/ Și în lăuntru și-n afară, veșnic,/ În laudă de glasuri îngerești:/ «– Mărgăritar e lumea, tron și sfeșnic!…»”. Așa îi auzea pe Îngeri cântând și lăudând Împărăția Cerurilor ca „mărgăritar, tron și sfeșnic” al lui Dumnezeu.
[1] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, în Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. I, op. cit., p. 117, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.