Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [35]
În poezia Trup ceresc, Sfântul Ilie vorbește despre cum, „Încununat hristic /…/ Trupul crește mistic”, referindu-se atât la Trupul lui Hristos, Biserica, cât și la sine însuși, pe care se vedea cu „trup mistic” în Rai. Și „daruri îi dau sorii”, adică Sfinții și Îngerii care strălucesc ca Soarele în Împărăția lui Dumnezeu (ca Soarele Hristos, cf. Mt. 13, 43), când „dulce /…/ își desfac fiorii”: daruri duhovnicești, prin rugăciunile lor. Și vedea Sfinții ca pe niște feciori și fecioare pe marea luminii dumnezeiești: „Din spumele zării/ Trup fecior, fecioară,/ Pe întinsul mării/ Surâzând coboară…”. Sau îi vedea ca pe niște corăbii, după cum am mai spus și altădată, mai sus, sau ca pe niște lumini de foc în corăbii: „Din izvorul vieții/ Fulgeră senin,/ Flacără asceții/ În corăbii vin…”.
Și, așa cum au mai spus și alți Sfinți care au văzut Raiul, acolo e primăvară nesfârșită, dulceață, lumină și bucurie negrăite: „Limpede, prielnic/ Miez de primăvară,/ Fraged, feciorelnic/ Farmec ne-nconjoară”.
Acolo, „La ospățul nunții,/ Dumnezeu și omul/ Poartă-n mirul frunții/ Logosul și pomul”. Dumnezeu e Logosul, Cuvântul, Pomul Vieții, Hristos, iar Sfinții sunt pomii Raiului.
Exprimarea Sfântului Ilie e tainică pentru că tainice și supraraționale erau și vederile sale. De aceea, exprimarea sa poetică, ascunsă, metaforic-teologică, deși dificil de pătruns, e mai propice pentru a descrie experiențele sale extatice.
În ultimele poeme din care am citat, Sfântul Ilie a folosit versul scurt (6-8 silabe), de baladă, care îmi amintește de baladele lui Radu Gyr, substanța fiind însă cu totul alta, rămânând teologică și mistică. Citez poemul Transfigurare, pentru a vedea cum sună o poezie întreagă scrisă în acest fel:
Formele rotunde,
Sprintene ovale,
Linii moi și unde
Ferecă simboale.
Inima-și deschide;
– Bolți nepământene –
Spații noi, avide,
Vieții cosânzene…
Dragostea îi umple
Fagurii cu miere,
Zumzetele suple,
Zborul, cu tăcere!…
Vii, lucide, clare,
Plăpânzimi de zori
Duc întru cântare
Mistice vâlvori.
Sfânt potir, crăiasă
E întreaga fire…
Candelă, mireasă…
Veșnicului Mire!…
Flori întru cununa
Vieții-mbujorate,
Toți în Duh sunt una,
Slava Lui în toate…
Tronurile-n jurul
Spiritului veșnic
Oglindesc azurul,
Ard lumina-n sfeșnic.
Duhul Sfânt roiește
Sfântă bucurie…
Viața o-nnoiește
Pruncul Tău, Vecie!
Stă unit în Fiul
Cerul cu pământul,
Sângeră pustiul,
Duhul e ca vântul…
Fulgere-n furtună
Te sorbim Iisuse,
Roada Ți-o adună
Florile nespuse…
Maică și fecioară,
Înveliș de pară,
Fraged înconjoară
Pruncii să nu piară!…
Fiul Dumnezeu
Ne deschide cerul,
Prunci la sânul Său
Să-nflorim misterul…
Iar în poemul Logodna inimii prezintă îndrăgostirea de Dumnezeu, de viața sfântă, și vederea Împărăției Sale într-un scenariu asemănător cu cel din Luceafărul lui Eminescu, numai că aici sufletul-fecioară (curățit prin asceză și rugăciune), care se îndrăgostește de Mirele ceresc, nu numai că nu Îl respinge, ci se apropie tot mai mult de Cel preadorit și se umple de fericirea vederii Sale negrăite și a lumii Sale cerești:
Fecioara îndrăgise
O flacără verzuie,
De-atunci în zori tot suie
Spre zările deschise.
Când Înger, când inel e,
Făclii…adâncul ei…
Când trupul e de stei,
Simțirile sunt stele…
Un dor din veci de Mire
Din noapte o cuprinde,
Ușoară se aprinde,
Mai albă, mai subțire!
El: jar, acum e soare
Iar ea: albastrul, cerul…
…În jurul lor misterul
Rodește nins de floare!
El: faptă ne-nțeleasă,
Lumină roz-verzie;
Ea: dulce, străvezie,
Mireasmă și mireasă.
El: întreitul sfeșnic.
Ea: inima-altar,
Biserică în har,
Mireasă Vieții, veșnic!…
…………………………
Izvor de apă vie,
De ceruri: Dumnezeu.
E și-n lăuntrul meu
Prin Pruncul Tău, Marie!…
…Peste izvorul vieții
Două cununi rotesc.
Pe ele-n tron ceresc,
Iisus, chipul dulceții…
…Jos, mare fără maluri,
Deasupra: nori de Îngeri…
…Treime, tuni și fulgeri!…
Noi Te slăvim din valuri…
O muzică respiră
Din orișice mișcare,
O laudă-nchinare
Ce satură și miră!…
În ora asta gravă,
De-aici, din Împărăție,
În duh văzută mie,
Îngenunchez în slavă…
Cânta-voi Aliluia,
Voi preamări Cuvântul,
Cu cerul, cu pământul,
Cu Sfinții…Aliluia!…
De data aceasta, „fecioara” nu L-a respins pe Cel de care S-a îndrăgostit, ci L-a urmat în cerurile Lui, acolo unde Veșnicia nu înspăimântă, ci îndumnezeiește, readucând făptura umană la starea ei dintâi, de ființă rațională plină de har, plină de toată înțelepciunea și frumusețea, în comuniune negrăită cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.
Iar cel ce se înalță cu duhul la cer și cunoaște taina Veșniciei, acela nu mai este ținut și înspăimântat de moarte, după cum spune Sfântul Ilie în poezia Biserică în slavă:
Iisus în inimă învie,
Spre El văd cerul tot cum vine
Slujind…o întreagă Împărăție,
Rotiri, izvoare cântă-n mine!…
Făpturi și temple umplu zarea,
Ocean, lumina le cuprinde,
Sporindu-și inima, ’nchinarea
De frumuseți mai noi s-aprinde.
Sfios ca-n seara dulcii denii,
Minuni s-adună ca să cânte,
Cu trup și chipuri de vedenii…
…Cresc stele-n zările înfrânte…
Culori: alb, roșu, mov și verde
Și-albastru mai departe, ’n șoapte,
Doar ruga celui care crede
Înfrânge-n noapte neguri coapte.
Din gol, din beznă se ridică,
Din veci de veci lumina verde!…
…Când ceruri ard, când ceruri pică,
Biruitor e cel ce crede!
Și-n mine e Biruitorul,
Stăpânul morții, peste vremuri…
E viu în noi Mântuitorul…
Tu, moarte, n-ai să mă cutremuri!…
Prin Pruncul Sfânt din sânul meu
Învie lumea-n sfânt azur…
…Și sunt etern în Dumnezeu,
Lumină, nuntă-n ritmul pur!…
Aceste poeme au fost compuse în 1963, în Zarca-Aiud. Unde, pentru el, „Plinitu-s-a…E-al nunții ceas…/ Mireasma trupului ceresc/ Răsfrânge dorul îngeresc/ Și ritmul muzicii în glas…” (Nuntă în cer)…
La Sfântul Ilie remarcăm în permanență încercarea de a cuprinde succint, în foarte puține cuvinte, trăiri și experiențe multiple. De aceea, multe propoziții sunt eliptice și folosește foarte des punctele de suspensie. Pentru că nu avea posibilitatea să detalieze bogăția simțirilor și a înțelegerilor sale duhovnicești, neavând foi și unelte de scris, ci trebuia să comprime o multitudine de vederi dumnezeiești și de reflecții post-extatice în poeme relativ scurte, pe care să le poată memora. Și așa, din cauza neputințelor fizice, a bolilor și a suferințelor nenumărate (în ultimii ani de temniță a trăit în belșug de har, dar și în mari chinuri, fiind grav bolnav), a uitat foarte multe versuri scrise pe hârtia minții, până la ieșirea din închisoare.