Predică la Duminica a 29-a după Cincizecime [2024]
Iubiții mei[1],
nerecunoscătorul nu este un om uituc, ci un iubitor de sine. El uită binele pe care i l-ai făcut, pentru că se gândește în primul rând la el însuși. Și e atât de absorbit de el însuși, încât nu mai contează istoria personală, ce-a fost, pentru că el celebrează în mod egoist doar prezentul. Dacă îi e bine acum, ce contează ce a fost ieri, pentru că pe el îl interesează doar binele prezentului.
Însă, nerecunoscătorul e iubitor de sine, pentru că îi invidiază pe cei mai buni decât el. A învățat să se iubească pe sine la modul grețos, tocmai din repulsie față de cei care îl întrec. Pentru că ei, cei care sunt mai buni decât el, sunt întristarea lui și, pentru a uita de ei, se aventurează în tot ce îi produce plăcere și faimă.
Amnezia lui, așadar, nu e reală, ci lucrată. Lucrează la ea în mod sistematic, pentru că dorește să uite de toți cei care l-au ajutat în viață. Și voiește să uite de ei, pentru ca să ajungă să creadă lucrul mincinos că el a făcut totul în viață de unul singur.
Numai că noi nu ne naștem de unii singuri și nu creștem de unii singuri, ci ajutați de părinții, bunicii, frații, rudele, educatorii, învățătorii, profesorii, vecinii, binefăcătorii noștri. Mulți oameni, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ne ajută în viața noastră, dimpreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși este fundamentul vieții noastre, pentru că El ne dăruie viața și ne ține în viață. De aceea, noi nu putem spune niciodată că am făcut toate de unii singuri, pentru că adevărul e acesta: mulți ne-au ajutat, ne ajută și ne vor ajuta în viața noastră. Pentru că noi suntem ființe sociale, comunitare, comunionale. Trăim unii cu alții și fiind ajutați de către toți. Și toți oamenii ne ajută într-un anume fel, pentru că ne raportăm la fiecare în mod personal.
Ies pe stradă și văd oameni, diverși oameni. Și ei sunt cei la care eu mă raportez, pentru că prezențele lor devin cugetarea mea. Însă nu numai oamenii sunt cugetarea noastră, ci întreaga existență e spațiul pe care noi ni-l asumăm în mod efectiv. Și noi nu putem trăi în afara lumii noastre, pentru că suntem o parte din ea și, în același timp, ne-o asumăm în mod integral.
Însă, când nu îți asumi istoria personală în mod integral, atunci începi să o rescrii în mod mincinos. Începi să spui lucruri pe care nu le-ai făcut, să îți arogi merite pe care nu le ai, să te consideri ceea ce nu ești. Iar rescrierea sau falsificarea istoriei personale e cea care nu ne lasă să ne pocăim pentru toate păcatele vieții noastre. Căci, în relația noastră cu Dumnezeu și cu oamenii, nu ne ajută falsificarea vieții personale, ci tocmai asumarea vieții noastre. Cu toate bunele și relele ei.
În Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19], nerecunoscătorii sunt foști bolnavi. Ei avuseseră lepră, dar noi putem avea cancer, putem avea boli de inimă, boli mintale, boli de mișcare și să ne comportăm ca ei. Putem să uităm imediat boala și pe cei care ne-au ajutat în boală, pentru că acum ne e bine și boala e în urmă, de ea am scăpat, nu se mai întoarce…Dar nu mai vrem să auzim de boala noastră și de cei care ne-au însoțit în boală, pentru că noi nu ne-am asumat niciodată boala. Nu am spus niciodată că boala e din cauza noastră. Tocmai de aceea, când ne vindecăm de ea, vrem să o uităm, pentru că vrem să credem că n-are de-a face cu noi. Dar boala are de-a face numai cu noi!
Boala nu e, cel mai adesea, o apariție suspectă în noi, ci una la care ne-am dat acordul în mod continuu. Pentru că ne-am îmbolnăvit sistematic prin ce-am făcut și ce-am mâncat și am băut. Că una e să te naști cu o boală ereditară și alta e să îți faci boala cu mâna ta. Și când boala este exclusiv a ta, a nu ți-o asuma înseamnă a fi ipocrit. Pentru că boala e hrănită de tine la sân și nu de altcineva.
În Lc. 17, 15 avem esența normalității. Pentru că samaritisul, „văzând că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέσρεψεν], cu glas mare slăvindu-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ]. Văzând că a fost vindecat de Domnul, el s-a întors ca să Îi mulțumească. Dar el a văzut că a fost vindecat, pentru că își asuma boala. Considera că lepra e din cauza lui, e pentru păcatele lui. Dar ceilalți 9 nu considerau acest lucru! Considerau că boala nu are de-a face cu ei. Că ea este „o greșeală” în viața lor. Tocmai de aceea, când au fost vindecați, ei au plecat la ale lor, pentru că au scăpat de o boală pe care nu o considerau a lor.
– Dar ce e, Părinte, cu mine, de nu îmi merge bine? Toate îmi sunt împotrivă, am numai boli, numai necazuri, numai datorii!…
– Pentru că vă credeți fără păcat! Nu vă asumați nicio răutate, nicio patimă, nicio fărădelege, dar sunteți plin de ele. Căci dacă v-ați asuma viața dumneavoastră, așa cum e ea, și v-ați pocăi pentru fiecare păcat al dumneavoastră, ați vedea cum, deodată, răsare soarele lui Dumnezeu în viața dumneavoastră. Pentru că El ne iartă păcatele pentru care ne pocăim și soarele Lui este iertarea Sa. Și simțim soarele Lui în noi, adică iertarea Lui, când ne spovedim Duhovnicului nostru și suntem iertați de Dumnezeu prin el.
Toate lucrurile au sens. Nimic din ce se petrece cu noi nu e la întâmplare. Și pe fiecare zi înțelegem că sufletul și trupul nostru au modul lor de a fi și de a conviețui și că tot ceea ce facem are consecințe reale în ființa noastră. Iar dacă Dumnezeu ne vindecă de patimi, de boli, de necazuri, de datorii, atunci acestea sunt marile Lui minuni în viața noastră, pentru care trebuie să fim foarte mulțumitori și recunoscători față de El. Vindecarea de boală, de greutatea reală, pentru care suferi mult, e o mare eliberare, o mare ușurare interioară. Nu o poți uita ușor. Tocmai de aceea, când uiți ca un nesimțit marile binefaceri ale lui Dumnezeu, nu le uiți, de fapt, ci ți-e lene să te comporți normal cu Dumnezeu. O lene care te caracterizează, pentru că îți caracterizează starea de moarte sufletească.
Pentru că marea problemă a multora e tocmai aceasta: fiind morți sufletește, nu au nicio simțire a lui Dumnezeu. Și pentru că nu simt mila Lui, pentru că nu se pocăiesc pentru păcatele lor, cred că Dumnezeu „nu există” sau că toți oamenii sunt „răi” și „nemilostivi”. Dar percepția greșită despre El și despre alții vine din aceea că ei nu Îl simt pe El cu adevărat și nici pe alții. E ca atunci când nu simți mirosurile și crezi că nu miros a nimic florile din fața ta. Dar ele miros, numai că tu nu le simți!
Tot la fel, mulți cred că lumea e cu totul „coruptă”, că toți sunt „răi”, pentru că ei nu simt și nu văd bunătate și milă în oameni. Căci, dacă ar vedea cum e cu adevărat lumea, ar vedea și multe patimi, dar și multe virtuți dumnezeiești în oameni. Ar vedea nuanțele. Dar când vezi numai negru în față, vezi fals, pentru că lumea nu e cu totul neagră, nici cu totul albă.
Domnul a remarcat și a lăudat recunoștința samaritisului [Lc. 17, 17-19]. El a remarcat și a lăudat normalitatea, l-a lăudat pe omul care se manifestă normal, care se manifestă cu toată inima când este vindecat, ajutat, miluit. Pentru că Domnul ne vrea oameni normali, care să ne asumăm în mod real viața noastră și care să fim recunoscători față de toți cei care ne ajută. Pentru că viața noastră socială se bazează tocmai pe relații reale și normale între oameni. Cele anormale sunt o boală socială. Iar Codul penal[2] le clasifică în chip și fel, după gravitatea lor. Pentru că societatea umană ființează pe baza relațiilor firești, normale, amiabile între oameni.
Așadar, iubiții mei, când Domnul ne cere să fim recunoscători față de binefăcătorii noștri, ne cere ceva foarte firesc și normal pentru oameni și nu un lucru extraordinar. Și fiecare dintre noi știm, cu adevărat, cine sunt cei care ne-au ajutat în mod real. Pentru că ne-au ajutat ai noștri, din familie și din neam, în mod indubitabil, dar ne-au ajutat și mulți oameni străini. Iar, uneori, cei străini ne-au ajutat cel mai mult, în momente cheie ale vieții noastre. Și recunoștința noastră se poate manifesta în moduri foarte frumoase față de toți: prin daruri, prin aprecieri, prin mulțumiri, prin rugăciune, prin pomenirea lor cu dragoste. Pentru că e foarte normal să ne exprimăm inima, să ne exprimăm bucuria, să ne exprimăm recunoștința noastră față de toți.
Dumnezeu să ne învețe pe toți să fim atenți și responsabili și mulțumitori pentru toate ale vieții noastre! Amin!
[1] Începută la 6. 45, în zi de luni, pe 8 ianuarie 2024. Cer înnorat, două grade, vânt de 14 km/ h.
[2] A se vedea: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/223635.