Azi este acasa mea [2]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Azi este acasa mea
*
Lamentările care nu ne ajută
Larchet consideră că o carte în format electronic e mai puțin plăcută și e obositoare în comparație cu o carte în foaie[1]. Însă depinde pe ce o citești. Dacă o citești pe un ecran mare de computer sau pe o tabletă mare, mărind literele pe măsura oboselii tale, cititul online e mai plăcut și mai sănătos decât cititul de pe hârtie, unde fontul e adesea minuscul, e orbitor și unde foaia, cu cât e mai bătrână, cu atât e mai plină de boli. De aceea, din cauza literelor mici, care îmi obosesc ochii, și a nevoii de luminozitate la citire, citesc numai de nevoie cărți în foaie, pentru că m-am învățat să citesc online, potrivindu-mi foaia pe măsura oboselii mele. Și vă spune acest lucru unul care a citit mult în foaie și care a scris multe cărți cu stiloul, dar care nu mai poate să piardă timpul cu scrisul de mână, pentru că îmi pregătesc cărțile pentru publicare de la început. De ce să mai scriu cu stiloul, așa cum făceam la începutul scrisului meu, pentru că nu exista computerul în viața noastră, pentru ca apoi să trec textul în computer, dacă acum pot să scriu cartea de la început în format electronic? Când am început să am computer, am renunțat la scrisul de mână, pentru că scrisul digital e cel mai eficient. Pe mine mă interesează să scriu, să scriu mult și repede, iar scrisul digital e ceea ce am nevoie pentru a mă grăbi bine. Și pentru că am nevoie de tot felul de date, pe care să le verific, să le nuanțez, să le corelez, eu îmi scriu cărțile în online și având la îndemână toate binefacerile onlineului. De aceea, scriu cu bucurie în online și în mod digital și mă public în format electronic, pentru că am toate condițiile cărții din vremea mea, plus un public mondial. Oricine mă poate citi, oricând și oriunde. Și aceste lucruri nu mi le putea dărui nicio editură, librărie și bibliotecă clasică.
Larchet consideră cartea electronică mult mai potrivită pentru consultare și pentru o lectură de lucru[2]. Dar asta doar pentru că are aversiune față de cartea electronică. Eu citesc și editez continuu și de plăcere[3] cărți electronice, pe diverse dispozitive, mai mari sau mai mici, pentru că datele din ele sunt în relație cu informația onlineului și pentru că îmi place să îmi personalizez citirea. Nu vreau să mă chiorăsc pentru fontul mic al cărții, dacă o pot avea online, și n-am de ce să o car cu mine în foaie, dacă nici n-o simt în telefonul meu twofold sau pe un stick.
Larchet spune: „această categorie de cărți auto-editate”, așa cum sunt cărțile Teologie pentru azi [TPA], cărțile editate de mine, „nu au practic nici o vizibilitate pe piața cărții și nu aduc, în ce privește calitatea lor, acel minimum de referințe pe care le oferă ediția tradițională. Nefăcând obiectul nici unei selecții în cadrul unui comitet de lectură, ele nu oferă a priori nici o garanție de calitate (măcar relativă)”[4]. Însă astăzi orice carte e auto-editată, pentru că e scrisă de autorul ei la computer și e trimisă editurii în format electronic. În formatul în care eu o public online. Iar dacă editura clasică are corectori sau referenți, se uită unul sau mai mulți prin ea, își dau cu părerea, îți mai fac niște reproșuri, tu mai schimbi, de ochii lor, anumite lucruri, și acesta e „comitetul” care ți-o aprobă. Dar ți-o pot publica și fără corectura lor, adică așa cum le-ai dat-o tu, pentru a fi mult mai eficienți.
Așa că nu editura îți face cartea calitativă, pentru că ea doar ți-o împachetează editorial, ci tu, cel care o scrii, ești valoarea care ajunge la public. Și dacă tu nu ești valoros, dacă nu ești un om al excelenței, nicio editura nu te poate ajuta. Pentru că cei care decid valoarea cărții sunt cititorii și nu editura. Iar cum scriitorii fac bani, dimpreună cu editurile, pe seama cărților pe care le scriu, tocmai de aceea nu ai „vizibilitate” pe piața cărții, pentru că niciunul nu te citează. Te pot citi la greu, te pot plagia cu o nesimțire sfidătoare, dar mai puțin cita în cărțile lor. Pentru că ei încă cred în mitul că scriitorul e scriitor doar pentru că e publicat în foaie de către o editură. Și, mai ales, de una respectabilă. Numai că mitul acesta nu va mai dura mult! Căci scriitorii adevărați, și nu cei care se uită cu aviditate la profitul lor financiar, au început să citeze și creațiile online, pentru că au înțeles că nu se mai poate fără ele. Pentru că scrisul și cărțile online fac parte din lumea noastră și e normal să citezi tot ceea ce folosești în cărțile tale. Însă unii – așa cum face Părintele Arhidiacon Ică jr., spre exemplu, înainte de a-și prezenta traducerile patristice –, folosesc tot felul de surse minore pentru introducerile lor istorice și onlineul în mod continuu, dar nu citează sursele minore și pe cele citite online. Pentru ca să îți dea impresia că ei știau acele date de când s-au născut. Numai că impostorii fac acest lucru. Oamenii cinstiți citează tot ceea ce folosesc, pentru că se bucură să pună în evidență sau să polemizeze cu orice sursă folosită.
Așadar, să reformulăm ce-a spus Larchet! El ne-a spus să nu îndrăznim să fim valorici pe cont propriu, pentru că unul ca el nu ne bagă în seamă dacă scriem sau publicăm online. Ci, pentru ca o carte a noastră să fie „bună”, ea trebuie văzută, citită, rectificată de câțiva specialiști și numai atunci devine „bună”. Când adevărul e următorul: mai mulți te pot ajuta cu anumite clarificări sau formulări aflate în carte, dar ei nu ți-o pot face bună, dacă ea e proastă. O poți îmbunătăți, dacă ei te ajută, atât sub aspect informațional, cât și editorial, iar tu îi vei cita și le vei mulțumi. Dar ei nu pot scrie grosul cărții, pentru că nu pot face ceea ce numai tu poți face pentru cartea ta. Iar în ceea ce privește referințele cărții, la mine și la soția mea ele sunt totale, ca în ediția tradițională, pentru că noi scriem cu tot aparatul științific aferent. Cităm complet, atent, cinstit, ne puteți verifica pe surse și dorim acest lucru, pentru ca să ne învățăm cu toții cu munca onestă și profundă. Pentru că noi nu încurajăm plagiatul, dar încurajăm munca personală, asumată în mod deplin, asumată ca asceză și ca împlinire duhovnicească.
Larchet consideră că auto-editarea cărții fărâmă ierarhiile, că cei care fac astfel publică cărți necalitative, pentru că nu acceptă exigențe din afară[5]. Însă cine aprobă ierarhiile scriitorilor și ale cărților lor din trecut și din prezent? Există vreun for academic sau editorial care decide cine e genial? De ce nu dă exemple de scriitori care se auto-editează și care fac rău prin această cutezanță a lor, pentru ca să vedem la cine se referă? Și de ce aș publica cărți necalitative, dacă specializările mele sunt multiple și, așa cum aș publica în foaie, eu public online? Iar cum noi ne publicăm cărțile pe platforma noastră , apoi le publicităm pe Facebook și pe Twitter, oricine poate să zică ce voiește despre fiecare carte în parte. Și dacă cel care ne recenzează are dreptate, cum să nu preluăm ideile lui în munca noastră?
Ba, mai mult, am început colecția Operelor complete, în care ne vom republica cărțile, iar ele vor fi recorectate, amplificate cu note, cu explicații, cu noi capitole de la caz la caz. Iar o carte aflată online, publicată pe o platformă de blogging, e o carte aflată mereu în ochii cititorilor, în comparație cu o carte aruncată într-o librărie sau într-o bibliotecă. Cărțile noastre online pot fi verificate în mod continuu, pentru că pot fi downloadate oricând. Eu pot fi înjurat în mod direct, frontal, pentru cartea mea dată gratis, pentru că el a găsit-o pe TPA, a găsit-o la mine în bibliotecă și nu altundeva. Pe când autorul de carte clasică nu e vizitat acasă pentru a fi înjurat, pentru că nu scrie pe cartea lui unde stă. Dar eu sunt găsit imediat online, pentru că am un contract cu firma de hosting, iar pe baza lui pot fi localizat. IP-ul meu e public, la fel ca și cărțile mele. Iar dacă Larchet, Ică jr., oricare alt teolog, scriitor sau simplu cititor dorește să își exprime exigențele teologice și științifice față de cărțile mele și de cele editate de mine o poate face foarte ușor și direct, pentru că eu îmi țin cărțile la vedere pe TPA și mi le asum.
Iar această asumare, dimpreună cu dăruirea lor, cred că enervează cel mai mult pe scriitorii „clasici”, pentru că ei fac bani din cărți și nu le dăruie spre zidirea oamenilor. Zidirea urmează cumpărării, pe când la mine zidirea altora urmează publicării cărții. Iar, pe termen lung, vor câștiga cei care scriu din luminarea lui Dumnezeu și dăruie cărți, pentru că ei dăruie și muncă și conștiință și iubire și încredere și verticalitate.
Subtitlu de carte al lui Larchet: „Distrugerea cărții tipărite prin cartea electronică”[6]. Numai că nu cartea electronică „distruge” cartea tipărită, ci evoluția tehnologică ne împinge să trecem de la forma trecută la cea prezentă a cărții. Așa cum folosim noile cărămizi la casă și noua tablă pentru a o înveli, tot la fel ne publicăm cărțile în format online, pentru că lumea noastră așa citește, așa scrie, așa editează cărțile: în corelație cu onlineul. Eu public cărțile online și ele pot fi găsite aici tot timpul, cu excepția sincopelor de online care nu țin de mine. Ele pot fi găsite imediat, pot fi găsite întâmplător sau, mai degrabă, providențial, ți le poate trimite cineva în online. Și preferi ceea ce primești pe gratis decât ceea ce ești pus să cumperi. Pentru că preferi lucrul imediat decât să te pun să te duci la librăria nu știu care sau în biblioteca nu știu care, pentru a mă citi.
Iar cartea online nu distruge nicio ierarhie, pentru că nu există nicio ierarhie a cărților, ci citești ceea ce vrei și când vrei și cât vrei din biblioteca imensă a lumii. Valoarea cărții ți se impune de la sine, pe măsura experienței și a creșterii tale duhovnicești. Pentru că o carte mare o citești nu pentru editura care a publicat-o, ci pentru persoana care a scris-o. Iar dacă azi facem nazuri în materie de design al cărților, în vechime se publicau cărți anoste, șterse la copertă, dar adevărate în conținutul lor. Și onlineul tocmai asta face: readuce conținutul în prim-plan, readuce textul și nu poleiala cărții. Iar eu judec cartea după adevărul ei, după profunzimea ei, după experiența ei și nu după modul cum e publicată. Pentru că putem schimba imediat condițiile grafice ale unei cărți, dar textul rămâne același. Și dacă rămâne același, atunci nu ne-o face mai frumoasă fontul și foaia, ci o aruncăm imediat și ne pare rău că am cumpărat-o.
Larchet spune că scopul ascuns al ebookurilor e acela de a ne face să mergem spre linkuri comerciale intrând în online și că acest lucru ne deturnează de la scopul citirii cărții[7]. Dar care e scopul ascuns al cumpărării cărții clasice? Că până citesc eu cartea, cumpărând-o mai întâi, scriitorul și editorul și-au împărțit banii luați de la mine, de la tine, de la toți cumpărătorii. Cartea clasică e o afacere, nu un act caritabil! E o afacere bănoasă, că, dacă n-ar fi, s-ar desființa și editura și librăria. De aceea e o ipocrizie imensă afirmația că intrarea în online te face să uiți cartea cumpărată, când onlineul te face să înmulțești datele pe care le citești în carte. Și cine a cumpărat o carte să o citească, acela își face timp și o citește, chiar dacă înainte, în și după carte stă și se plimbă online. E ca și cum am spune că, dacă ne oprim să mâncăm și să vorbim cu cineva, uităm ce am citit în carte. Sau că, dacă mai facem și altceva în afară de citit, n-o să mai ducem niciodată cartea la capăt. Ba da, o să o citim, dacă vrem să citim, după care ne putem și exprima vizavi de ea! Pentru că nu ne poate deturna nimeni și nimic de la citirea unei cărți, dacă ea e importantă pentru noi.
Îl citează pe Frédéric Beigbeder și e de acord cu el. Cu afirmația: „cartea digitală înseamnă…sfârșitul lumii literare”[8]. Ca și când scriitorii ar fi locuit într-o singură casă până mai ieri, ar fi scris toți la o masă, iar acum, în lumea onlineului, dacă fiecare publică online, nu mai știe unul de altul. Când, dimpotrivă, acum află imediat unul de altul, dacă scriu și publică online, pentru că se găsesc imediat. O carte publicată la o editură mică, într-un oraș provincial sau într-un sat, n-ar ajunge niciodată la mine fără online. Dar, datorită onlineului, am citit cărți publicate oriunde în România și în lume, fără să mă intereseze editura, ci doar subiectele tratate. Și astfel am început să îi iubesc pe acei scriitori, care nu ar fi ajuns altfel la mine, dacă nu ar fi fost cărțile lor în online, pentru că mi-am dat seama că ei sunt ocultați, sunt marginalizați, sunt neiubiți aidoma mie. Iar onlineul ne-a unit, ne-a adus aproape, pentru că valoarea lor mi s-a impus de la sine. Căci a fost nevoie doar să îi citesc, pentru ca să îmi dau seama că sunt oameni prețioși.
Larchet se așteaptă la o vânzare a cărților pe capitole, așa cum muzica nu se mai vinde cu albumul, ci cu piesa[9]. Dacă un cercetător teologic cumpără doar un capitol din cartea ta, atunci e semn că are nevoie doar de informația de acolo. Asta nu înseamnă că nu ar lua toată cartea, dacă tu i-ai dărui-o online. Dar dacă cartea e prea scumpă, iar el nu stă bine cu banii de zi cu zi, e normal să cumpere cât poate să cumpere din cartea ta, dacă trebuie să citeze doar acea parte din cartea ta. Iar, la o adică, asta facem cu toții în materie de cercetare: folosim o carte doar în măsura în care avem nevoie de ea. Putem citi doar un capitol sau o pagină din carte și să o cităm. Însă, dacă e o carte fundamentală pentru munca noastră de cercetare, avem nevoie de întreaga carte. Numai că, dacă e vorba doar de o informație, două, de ce ai nevoie de întreaga carte, dacă informația ta e în 3 pagini?
Dar problema pe care el o pune nu e cartea, ci sunt banii. Cât se vinde din carte înseamnă câți bani scot pe carte. Iar cât timp teologii se vor gândi la câți bani scot pe cărțile lor, ei nu vor fi cu adevărat teologi, ci comercianți. Unii care scriu și publică de dragul banilor și nu pentru mântuirea oamenilor.
[1] Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, trad. din lb. fr. de Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2018, p. 83.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 84.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 85.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 87.