Azi este acasa mea [3]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Azi este acasa mea
*
Nu mă lupt cu ceea ce e în jurul meu, ci mă construiesc continuu
Eu nu văd în nimeni și în nimic un dușman al meu, ci singurul meu dușman e pierderea timpului. Pentru că a pierde timpul înseamnă a nu mă construi interior. Și la pierderea timpului introduc orice păcat care mă întunecă și orice pierdere majoră de creație și de slujire. De aceea, oricând mă uit la televizor, oricând sunt în online, oricând slujesc, citesc sau călătoresc, eu nu pierd timpul, ci acumulez informații, trăiri, experiențe, pe care le transpun în cărțile mele. Viața mea devine literatură, devine artă, devine slujire în măsura în care eu creez. Și dacă nu mă pun în situația de a scrie, de a crea, de a mă lăsa în urmă la modul valoric, asta pentru mine înseamnă pierdere a vieții mele, una irecuperabilă. Fapt pentru care eu mă iau la întrecere doar cu mine însumi, cu timpul pe care îl am și cu sănătatea pe care o am, pentru ca să scriu. Și mizarea mea numai pe creație, pe ceea ce trăiesc și fac, explică faptul de ce nu sunt un extremist acru, un revendicator cu pretenții dictatoriale, un polemist nesfârșit cu realitățile lumii mele. Pentru că nu vreau ca lumea să fie conformă cu aspirațiile mele, ci vreau ca eu să mă împlinesc potrivit luminărilor lui Dumnezeu din viața mea. Nu vreau să schimb oamenii cu forța, ci vreau ca eu să mă schimb continuu în relația mea cu Dumnezeu și cu oamenii. Căci am conștiința profundă că nu pot schimba ceea ce nu ține de mine. Și aceasta, pentru că eu însumi mă schimb într-un ritm organic, odată cu vârsta și experiența, și nu la comandă. Iar dacă nu pot forța creșterea mea interioară, pentru că ea are loc într-un mod tainic, providențial, neprevăzut de mine, cum să cer, cu o naivitate colosală, ca o lume întreagă să se schimbe după voia mea?
Revendicările absolutiste sunt naive. Cearta, lupta continuă cu lumea în care trăim e una naivă. Pentru că noi trebuie să ne liniștim interior, să ne curățim interior, să ne luminăm și să ne sfințim continuu și nu să ne agităm continuu. Iar înțelegerea profundă a ceea ce trăim, a oamenilor și a realităților din jurul nostru, înseamnă modul nostru de-a fi, înseamnă a trăi creștinește în clipa de față.
Adrian Lemeni vorbea la Iași despre reconfigurarea noastră interioară prin intermediul noilor medii de informare și se întreba care e prețul ei[1]. Pentru că el se teme de invizibilul din spatele mediilor[2], de cei care conduc și pot folosi oricând aceste medii împotriva noastră. Însă, dacă aș ști jocurile din culise, la ce mi-ar folosi la modul propriu? M-aș teme să mai folosesc onlineul, telefonul, camera web, m-aș simți urmărit și agasat peste tot, iar acesta e jocul demonilor, nu al oamenilor în primul rând. Pentru că demonii sunt interesați să ne țină în frică, în nesiguranță, în panică tot timpul. Iar așa cum știu răutatea demonilor, eu o știu și pe a oamenilor, pentru că istoria lumii e plină de mărturii. Mă aștept la tot felul de lucruri rele, pentru că orice poate fi posibil, dar în același timp știu că nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu întrece orice așteptare a noastră. Și eu, omul cel credincios, mă încred în Dumnezeu, în Cel care ne bulversează pe toți cu mila și cu iubirea Lui de oameni, și aleg să nu mă tem de pericolele reale sau fictive. Pentru că pericolele există, în mod potențial sau real, dar eu trăiesc împreună cu Dumnezeu, cu Cel care conduce lumea. De aceea, nu mă tem de nevăzutul răutății lumii și al demonilor, de adâncul de răutate din ființele raționale, ci mă tem de mine, de alegerile mele rele, care mă pot îndepărta de intimitatea cu Dumnezeu. Pentru că eu trebuie să dau seama în primul rând de ceea ce sunt și fac.
Adrian a vorbit și despre riscul simulării vieții duhovnicești și despre mașinalizarea oamenilor, accentuând faptul că nu trebuie să ne raportăm la propriile noastre artefacte, la propriile mașini, ci la Dumnezeu, la Făcătorul nostru, pentru că modelul nostru este Hristos Domnul[3]. „Și dacă lumea și omul sunt icoane [ale lui Dumnezeu], noi nu mai rămânem doar la ceea ce vedem …pentru că suportul nevăzut e cel care dă identitatea autentică”[4]. Iar asumarea perspectivei iconice în viața noastră, spunea el, spulberă orice idee de autonomie a omului și a lumii[5].
În finalul discursului însă, s-a întors la instrumentalizarea fricilor noastre și a adoptat poziția evanghelică, cea pe care trebuia să o propună de la început, aceea că nu trebuie să ne fie frică de nimic din lumea aceasta și de nicio putere a acestei lumi[6]. Dar nici de mimarea vieții duhovnicești nu trebuie să ne fie frică, pentru că ea nu are nimic de-a face cu sfințenia, după cum nu trebuie să ne fie frică de faptul că ne-am mașinaliza vreodată, dacă folosim în mod curent tehnologia lumii noastre. Pentru că mereu există posibilitatea întoarcerii la relația cu Dumnezeu, dacă în vreo parte a vieții noastre ne îndepărtăm de El și credem că suntem proprii noștri „stăpâni”. Căci construirea interioară se face numai în relația interioară cu Dumnezeu și cu oamenii.
[1] Simpozionul Internațional „Dumitru Stăniloae” 2023, cf. https://www.youtube.com/watch?v=B_0_1TzQd1w. Unde a prezentat textul: Chipul lui Dumnezeu din om și chipul omului din robot. Repere ale antropologiei iconice în contextul actual al dezvoltării inteligenței artificiale.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.