Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [36]
În poemul Lauda bucuriei, simțirile dumnezeiești sunt exprimate în sinestezii și oximoroane: „Pari înserarea limpede-a culorii/ Și-a frăgezimii în zăpezi când rupi,/ Cu străluciri al vălurilor trup/ Și-n aurore-mi luminezi fiorii…”. Culoarea se înserează limpede și lumini ca de aurore trezesc fiorii bucuriei nepământene, când contemplă scânteierile de zăpadă fragedă, precurată, ale luminii dumnezeiești, dincolo de „al vălurilor trup”.
„Tot mai înalt Îți strig din adâncime:/ Osana!…Întru cei de sus!…Osana!…/ Din ape-n duh îmi modelez icoana/ Cu chip și-asemănare în Treime…”: din apele mării de lumină dumnezeiască, privindu-le ca pe o oglindă limpede a măririi și frumuseții dumnezeiești, prin reflectare în sine însuși, în duhul său, își modelează icoana Făcătorului, a Preasfintei Treimi, care ne-a zidit după chipul/ icoana Sa, spre asemănarea cu Sine: „κατ᾽ εἰκόνα Ἡμετέραν καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν” (Fac. 1, 26). Căci asemănarea tot mai mare cu Creatorul nostru vine prin vederea Lui și prin privirea neîncetată către El.
Iar cel ce privește fața lui Dumnezeu, lumina dumnezeiască, se contopește duhovnicește cu ea, prin asemănare: „Fiu, bucuria-n Hrist o vreau deplină /…/ Până dispar lumină în lumină”. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu este „Lumină din Lumină”, din veșnicie născut din Tatăl, și fiii omenești devin lumină din Lumină, născându-se duhovnicește și unindu-se cu lumina dumnezeiască: „lumină în lumină”.
„…Sfințindu-și glasul strigă tot văzutul/ Și nevăzutul cer în mândru mers,/ Spre Tatăl Sfânt întregul univers/ E Fiu și Duh, iubire-i tot făcutul!…”. Întregul univers rațional, de Îngeri și Sfinți, e un univers de fii și de duhuri curate. Iar Preasfânta Treime e în toate prin harul Său: „Prin Fiu, în Duh, îmbrățișează lumea/ A Tatălui iubire-n farmec sfânt,/ Una în Unul, tainic, prin Cuvânt,/ Din margini lumea-și fulgeră minunea!…”.
Spunând că „iubire-i tot făcutul”, s-ar putea ca Sfântul Ilie să fi dorit să reformuleze un vers al lui Ion Barbu, care zisese într-o poezie: „Că vinovat e tot făcutul,/ Și sfânt doar nunta, începutul” (Oul dogmatic). Ion Barbu se referea, în versurile sale, la lumea care se naște pe pământ sub legea păcatului, pentru că, după ce Dumnezeu a zidit lumea sfântă, omul a păcătuit și a tras după sine tot universul material, în suferință și moarte. Dar Sfântul Ilie se referă la lumea restaurată în sfințenia și puritatea originare, întru care a fost creată de Preasfânta Treime. Pentru că Dumnezeu nu a făcut nimic vinovat, ci toate sfinte și curate, și numai o parte din făpturile Sale raționale, înzestrate cu liberă alegere, s-au făcut „vinovate” prin propria lor voință. Însă, în Dumnezeu, „iubire-i tot făcutul” („iubire în iubire”, cum a spus și în Mirii nunții cerești).
Iar Dumnezeu nu ne iradiază din afară, ci „…Împărăția Cerurilor este/ Și în lăuntrul nostru; Dumnezeu/ Coboară-n har în fiecare eu,/ Face din noi a învierii veste!…”. Căci Sfinții nu sunt doar evanghelizatori, ci sunt Evanghelii vii. Ei înșiși sunt, mai întâi de toate, buna-vestire a Învierii lui Hristos, pentru că sunt dovezi vii, Biblii ambulante. Iar ortodocșii cred mai întâi sfințeniei lor și apoi ascultă cuvântul Vieții din gura lor, ca de la Hristos. Și de aceea nu îi acceptă pe cei care citesc după mintea lor și raționează haotic asupra unei cărți prea-încifrate și prea-tainice precum este Sfânta Scriptură, ci îi caută spre a-i urma pe aceia pe care Dumnezeu Însuși i-a făcut „a învierii veste”. Pe cei pe care i-a renăscut duhovnicește și i-a ridicat la vederea Împărăției Sale, încă din această viață. Care pot mărturisi: „…Pe ici…pe colo…cerul nou se prinde/ Plin de mișcare-n nemișcat contur,/ Sufletul lin se-nalță tot mai pur/ Și viul vieții veșnice-l cuprinde”.