Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [37]
Prima strofă din poezia Iubire-n duh este o extraordinară explicație teologică a felului cum vede cu duhul, în extaz, cel răpit la ceruri, în comparație cu cei care nu se ridică la înălțimea contemplației duhovnicești: „Chiar dragostea te vede ireală,/ Din umbră, din văzuta existență…/ …Mireasă-n veci, în nevăzut reală/ Tu preamărești substanța în esență!…”. Chiar și cel care Îl iubește pe Dumnezeu vede Împărăția Lui „ireală”, atâta timp cât iubește numai prin credință și nu Îl vede pe Domnul și lumina Sa prin vedere extatică, ci doar cu ochii credinței privind „din umbră, din văzuta existență”, adică trăind încă fără experiențe duhovnicești îndumnezeitoare. Și de-abia când este răpit și vede lumina dumnezeiască, atunci îi apare Împărăția cerurilor „în nevăzut reală”: reală, dar fără a fi văzută de oamenii pământești, care nu se curățesc de patimi prin asceză.
Ea, Împărăția, Raiul, Biserica cerească nevăzută de cei pătimași, dar reală pentru ochii inimii curați, este „Mireasă-n veci” care „preamărești substanța în esență!…”, adică prin care se slăvește creația spirituală a lui Dumnezeu întru harul Său. Esența vieții dumnezeiești, a Preasfintei Treimi, prin energiile Sale necreate, umple și sfințește substanța făpturilor Sale (pentru că și despre Îngeri s-a spus că sunt făcuți dintr-o anumită materie, dar nu ca a noastră, ci una foarte fină), a creației Sale care este proprie înduhovnicirii, proprie vieții veșnice. Sau, așa cum a explicat Părintele Dorin, se înduhovnicește „substanța trupului nostru, prin esența umanității noastre, adică prin suflet. Pentru că lumina Ta văzută extatic de către duhul nostru, trece din sufletul în trupul nostru și ne umple pe noi, cu totul, de experiența slavei Tale”[1].
Iar în a doua strofă vedem din nou utilizarea, de către Sfântul Ilie, a muzicii liturgice a versurilor eminesciene (cu substrat erotic, deși chiar erotismul eminescian era profund orientat spre transcendență), readaptată unui fond ideatic teologic: „Minune, tu, de Tatăl dăruită,/ Mireasa minții, vieții, mă mângâie…/ Creațiune-n Fiul preaslăvită,/ Surâsul tău în chipul meu rămâie!…”.
Și mai departe Sfântul nostru poet nu rămâne doar la a contempla frumusețea indescriptibilă a lumii cerești, ci caută să cunoască și să înțeleagă: „De la atom și până-n constelații/ Îmbrățișări de forțe gravitează/ În nesfârșite moduri și relații,/ Dintru iubire totul se-ntrupează”. Și aceasta este o caracteristică a poeziei sale, faptul că versurile conțin o materie diversă, de la vederi sublime la descifrări sau definiții teologice și chiar la explicații științific-raționale. Pentru că spiritul său avid deopotrivă de contemplație și cunoaștere căuta să poată explica cumva, în cuvinte omenești, ceea ce trăise și cunoscuse prin experiență duhovnicească, în lumina dumnezeiască. Această cunoaștere profundă a tainelor universului o va avea omul îndumnezeit în veșnicie, pe lângă fericirea de negrăit a simțirilor, căci Împărăția lui Dumnezeu este deopotrivă „Mireasa minții” și a „vieții”.
Iar omul care e atent la toată creația lui Dumnezeu care îi vorbește despre El, simte și vede, chiar în natura pământească, cum toate făpturile sunt însetate de viață deplină și de desăvârșire: „Și umblă valul, crește iarba, pomul…/ Tinzând spre forme mândre și depline,/ Setea le-o simte-n chip avid tot omul/ Pe când asemeni vrea să Ți se-nchine”. Sau poate este vorba tot despre valul, iarba și pomul din Rai, care, cu atât mai mult, sunt însetate de desăvârșire, pentru că acolo înaintarea în sfințenie și frumusețe este nesfârșită.
Iar setea lor „le-o simte-n chip avid tot omul/ Pe când asemeni vrea să Ți se-nchine”, omul care se închină lui Dumnezeu asemenea lor, plin de setea desăvârșirii, a înaintării duhovnicești.
Și cred că Sfântul Ilie a simțit, încă de mic, prezența lui Dumnezeu în creație, în cosmos, în toate făpturile Sale, recunoscând că creșterea și alergarea lor nu e zadarnică, ci e o icoană pictată de El în fața ochilor noștri, prin care să înțelegem care este sensul nostru. Dacă „umblă valul, crește iarba, pomul”, fără odihnă, și omul trebuie să facă la fel spre Dumnezeu.
Și iarăși revine la afirmații teologice apofatice: „Când vom ajunge-n duh prin conștiință/ Iubirea-n har să-și fie ei deplină,/ Din trup etern vede-vom prin ființă,/ Prin umbra feței tale, tu…lumină!…”.
Iar frumusețea contemplată în iubirea dumnezeiască o descrie astfel: „Blând e surâsul mlădios și dulce/ Al infinitei, veșnicei creații!…/ …Cu gesturi moi la sânuri să ne culce/ Miresmele din candele de grații!…”. Toate aceste simțiri fiind reale pentru el, mai reale-n nevăzut decât orice realitate văzută pe pământ.
Veșnica înaintare în sfințenie a celor mântuiți și fericiți este exprimată astfel:
…Atunci de bucuria cea din ceruri
Vom crește-atât încât vom străluci
În nori de duh plutind în adevăruri,
Vom fi oriunde și oricum…vei fi…
În trup ceresc, în ceruri schimbătoare
De voia de lumină a feței Sale
Și izvorând de-a pururi din izvoare
Vei înflori pe-a veșniciei cale.
Căci Sfinții, în Rai, vor fi „izvorând de-a pururi din izvoare”, din izvoarele harului Preasfintei Treimi. Ca izvoarele care curg și nu încetează a izvorî vor fi. Și ei vor izvorî „în ceruri schimbătoare” pururea, tot mai luminoase și mai frumoase, incredibil și inimaginabil de minunate, după „voia de lumină a feței Sale”. Așa i se descoperea Sfântului Ilie că va fi în veșnicie…
[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 177.