Predică la Duminica a 14-a după Cincizecime [2024]
Iubiții mei[1],
Nunta se face între intimi, între prieteni. Îi inviți la Nuntă pe cei care te cunosc, pe cei ai tăi, pe cei cu care ești prieten și vrei să te bucuri. Prietenii mirelui și prietenii miresei vin alături de familie și de rudenii la Nuntă, pentru că Nunta este prilejul de bucurie prin excelență al tuturor. La polul opus Nunții, Înmormântarea este ziua în care prietenii tăi vin, alături de familia și de rudeniile tale, ca să se roage pentru tine și să te însoțească pe drumul spre mormânt. Pentru că cei care s-au bucurat cu tine la Nunta ta și mai apoi în viață, vin să se roage pentru tine la Înmormântarea ta, pentru că de-a lungul vieții ați fost împreună, v-ați cunoscut profund, ați împărțit durerile și bucuriile împreună.
Marile momente în viață presupun intimitate, prietenie, pentru că le trăiești cu cei care te iubesc, te respectă, te susțin. Le trăiești împreună cu ei, pentru că ei te cunosc și tu îi cunoști și vă bucurați unii de alții. Dar când nu există intimitate, prietenie, bucurie reciprocă, Nunțile au tăceri mormântale, au gesturi ipocrite, sunt întâlniri forțate, neserioase, iar Înmormântările sunt festivități fals lăcrimoase și lipsite de rugăciune. Pentru că la Nuntă trebuie să te bucuri în mod real de cei doi ca să participi la ea cu toată inima, după cum Înmormântarea e durere și plâns reale pentru cel care pleacă dintre noi, pentru că este prietenul nostru de-o viață. Dar, cel mai adesea, noi ne luăm fețe ipocrite și la Botez și la Nuntă și la Înmormântare, ne arătăm ba ultrafericiți, ba ultratriști, dar nu convingem pe nimeni că ne leagă ceva de cei de față. Toată lumea se preface, toată lumea joacă teatru, dar teatrul acesta ieftin ne îmbolnăvește și nu ne împlinește. Și nu ne împlinește, pentru că nu avem sentimente reale față de cei la care venim.
Însă, Domnul, în Evanghelia de azi [Mt. 22, 1-14], ne vorbește despre seriozitatea absolută a intimității, despre reala intimitate cu El și cu oamenii. Căci Dumnezeu face „nunți Fiului Său [γάμους τῷ Υἱῷ Αὐτοῦ]” [Mt. 22, 2, BYZ], pentru că fiecare dintre noi ne unim în mod mistic cu Domnul nostru prin Botez și prin împărtășirea cu El și prin toată viața noastră de credință.
Începutul vieții noastre creștine, Botezul sacramental, este începutul intimității noastre cu Dumnezeu. Pentru că de atunci El ne cunoaște pe noi din interiorul nostru, prin faptul că L-am acceptat în noi, și noi la fel pe El. Și creșterea continuă în intimitatea cu Dumnezeu este iubirea noastră pentru El. Pentru că iubirea noastră pentru Dumnezeu se naște și crește din cunoașterea reală, intimă a Lui, din cunoașterea Lui din noi înșine, din viața noastră continuă cu El.
Dumnezeu Se sălășluiește în noi prin slava Lui, în Sfântul Botez pe care îl primim în pruncie, și ne învață pe noi să Îl ascultăm, să Îl urmăm și să Îl iubim pe El. Și din intimitatea reală cu El, cu Dumnezeul nostru, noi învățăm să avem intimitate reală și cu părinții, bunicii, prietenii, viitoarea noastră soție sau viitorul nostru soț. Căci înțelegem că așa cum suntem cu Dumnezeu, cum ne simțim de bine cu El, așa vrem să fim cu toți. Și reala prietenie cu oamenii are la bază intimitatea abisală, absolută, cu Dumnezeu. Pentru că El ne învață să fim buni, atenți, delicați, voioși, binevoitori cu oamenii și, prin sinceritate și loialitate, să ne construim relațiile de prietenie cu ei.
Dar dacă amesteci patimile tale în prietenia și în iubirea cu cineva, atunci distrugi pas cu pas prietenia și iubirea ta. Pentru că treci de la prietenia dezinteresată, sinceră, loială, la invidie, la răutate, la oportunism, la trivialitate. Căci reala prietenie are conștiință, o conștiință înaltă și cuceritoare și nu e o continuă spionare, minimalizare, invidiere a celuilalt. Reala prietenie e o școală a intimității, a bucuriei, a înțelepciunii, a excelenței. Dacă ai prieteni mari, cu proiecte mari de viață, ai surse de inspirație reale în viața ta. Pentru că prietenii sunt experiențe reale, vii, autentice, binevoitoare, care ți se dăruie mereu, pentru că tu ești cu totul al lor.
Și de la cine poți învăța această sinceritate absolută, această continuă dăruire, acest continuu atașament față de cineva, dacă nu de la Dumnezeu? Pentru că El te învață, din reala intimitate cu El, că numai sinceritatea, numai dăruirea continuă, numai loialitatea abisală te împlinesc. Pe când patimile, amestecate în prietenie, te distrug interior și te arată o canalie, un om care nu merită respect. Pentru că tu ești în stare să îți vinzi prietenul și să uiți tot binele pe care l-ai trăit cu el.
– Cine este omul „neîmbrăcat [cu] haina nunții [οὐκ ἐνδεδυμένον ἔνδυμα γάμου]” [Mt. 22, 11, BYZ]?
– E omul botezat în pruncie în Biserica lui Dumnezeu, dar care nu s-a îmbrăcat mereu în slava lui Dumnezeu, ci în patimi de rușine. E cel care n-a trăit ca un creștin, ci a trăit ca un păgân toată viața lui, deși el a fost botezat creștinește. Și, când moare, nu poate intra la Nunta lui Dumnezeu, adică în Împărăția bucuriei Sale celei veșnice, ci este aruncat în întunericul cel mai dinafară, în Iad, unde este plângerea și scrâșnirea dinților [Mt. 22, 13, BYZ]. Și nu poate intra în bucuria Lui, pentru că nu e plin de bucuria Lui, de curăția Lui, de slava Lui cea dumnezeiască.
Pentru că viața noastră, de acum, e pentru a ne înveșmânta mereu întru slava Lui. Toate virtuțile dumnezeiești ne umplu pe noi de slava Lui. De aceea, virtuțile dumnezeiești ale vieții creștine sunt veșmântul, sunt haina noastră de Nuntă și cu ea trebuie să fim îmbrăcați tot timpul. Tocmai de aceea, viața de acum e viață duhovnicească, e viață plină de slava lui Dumnezeu, pentru că viața noastră e o viață bisericească. În centrul vieții noastre e Biserica lui Dumnezeu și nu banca, nu restaurantul, nu locul nostru de muncă. Noi de aici, de la Biserică, ne luăm viața noastră, pentru că aici e izvorul vieții noastre. Și izvorul vieții noastre e slava lui Dumnezeu, pe care El ne-o dăruie prin toată slujirea Bisericii și prin toată viața noastră creștină.
De aceea, Domnul vorbește de nunțile noastre cu El, pentru că El are o relație reală cu fiecare dintre noi. Și toți fiii Nunții, adică toți creștinii Împărăției, trăiesc în Biserica Lui și aici se curățesc, se luminează și se sfințesc neîncetat, pentru ca, prin moarte, ca printr-o ușă veselă, să intre în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Viața noastră bisericească e o viață de continuă veselie dumnezeiască și de împlinire sfântă și ea se va continua veșnic întru Împărăția Lui. Pentru că aici, în Biserica Lui, noi suntem bucurați de slava lui Dumnezeu, de cea care e lumina veșnică, bucuria neîncetată și hrana noastră cea dumnezeiască întru Împărăția Sa.
– Este Dumnezeu disprețuitor față de unii și prieten cu alții?
– Nu, ci El este iubitor și prieten față de toți, dorind mântuirea tuturor! Pentru că El îi primește și pe cei răi și pe cei buni [πονηρούς τε καὶ ἀγαθούς] în Biserica Lui [Mt. 22, 10, BYZ] ca toți să se facă buni. El nu e invidios pe mântuirea noastră și nici nu pune cuiva vreo piedică pentru ca să nu se mântuie, ci, dimpotrivă, Dumnezeu îl ajută pe fiecare om în parte ca să Îl cunoască și să Îl urmeze pe El, dar nu forțează pe nimeni să Îl asculte. Și tocmai de aceea primim dovezi peste dovezi ale milei și ale atenției Sale față de noi în toată viața noastră, dar deciziile pe care le luăm sunt ale noastre. Fapt pentru care, la Judecata Lui, nu vom putea spune că ne-a forțat cineva să păcătuim, pentru că am păcătuit fiindcă am vrut să păcătuim. Zilele noastre de lene, de nesimțire, de păcătuire constantă sunt ale noastre, chiar dacă prietenii noștri în cele rele ne-au împins la rău în mod constant. Ei ne-au împins, dar noi am acceptat să păcătuim! Și pentru aceasta, noi suntem vinovați pentru ce am făcut și nu cei care ne-au sfătuit la rău.
Însă Dumnezeiasca Mărturisire sau Spovedanie e întâlnirea noastră de taină cu Dumnezeu, unde noi Îi spunem toate ale noastre și El ni le iartă, dar, mai mult decât atât, ne reîmbracă în veșmântul de Nuntă. Căci fără iertarea Lui constantă, noi nu am avea nicio șansă să ne ridicăm din păcatele noastre și să trăim creștinește. Dar, prin iertarea Lui cea dumnezeiască, noi iar și iar ne ridicăm din moarte, înviem, suntem îmbrăcați în veșmântul nemuririi și trăim dumnezeiește pe pământ, pentru că El ne pregătește pentru viața cea veșnică cu El. Și continua noastră pregătire pentru Nunta cea veșnică e viața noastră cea bisericească.
De aceea, pentru noi nu sănătatea goală, lipsită de slava lui Dumnezeu, e comoara noastră, ci comoara noastră e viața noastră bisericească, e viața noastră cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu te duce în Împărăția Sa, pe când viața fără El te coboară în Iadul cel veșnic.
Așadar, iubiții mei, Nunta Lui e reală și veșnică și pe ea am început să o trăim odată cu Botezul nostru. Noi trăim în fiecare zi bucuria Nunții celei veșnice, dacă slava Lui e în noi și, prin ea, Dumnezeu e cu noi pururea. De aceea, de acum știm ceea ce vrem și spre ce ne îndreptăm. Ne îndreptăm spre Împărăția Lui și nu spre moarte! Moartea e o ușă, e o clipă, pe când veșnicia cu Dumnezeu e viața noastră cea adevărată, cea mereu împlinitoare.
Nu mizați pe veșmintele la modă, adică pe ideologii, pe erezii, pe pofte deșarte, ci îmbrăcați-vă întru toată sfințenia lui Dumnezeu! Pentru că de aici ne îmbrăcăm, de aici ne înfrumusețăm pentru veșnica Nuntă a lui Dumnezeu, pentru Împărăția Sa cea veșnică. Amin!
[1] Începută la 7. 15, în zi de luni, pe 22 ianuarie 2024. Cer înnorat, – 9 grade, vânt de 5 km/ h.