Zi: 28 ianuarie 2024

Mărturii II. 30

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Laurențiu Gheorghe: „Traiul bun ține de comunitate”[1]. Ține de dezvoltarea întregii comunități, nu doar a inșilor singulari.

*

Sfântul Dumitru Stăniloae: „Nu suntem duși cu sila la mântuire! Pentru că în această viață trebuie să ne pregătim pentru fericirea veșnică, adică pentru mântuirea noastră. Și numai așa viața noastră capătă un sens. Iar noi ne pregătim pentru viața veșnică crezând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut și om și, unindu-ne cu El, imitându-L pe El, primim puterea iubirii Lui. Pentru că El ne-a iubit așa de mult încât a mers chiar și la moarte pentru noi, propovăduind iubirea Lui tuturor oamenilor, chemându-ne pe toți la mântuire. De aceea, n-a putut fi suportat de cărturari și farisei și L-au răstignit. Că ei voiau ca numai ei să se mântuie, ca numai membrii poporului lor. Și de aceea L-au răstignit. Și atunci s-a întâmplat ceea ce nu se mai întâmplase vreo- dată. N-ar fi trebuit să facă asta numai și pentru binele pe care îl făcea și pentru iubirea de oameni pe care o propovăduia.

Dar El a mers până acolo, arătându-ne iubirea Sa până la jertfă. A murit pentru noi! Tatăl L-a dat pe Fiul Său să fie răstignit. Și noi trebuie să învățăm [mereu] de la El. Să iubim și noi ca El, să iubim până la jertfă. Să ne iubim și noi unii pe alții ca frați ai Tatălui ceresc până la jertfă. Și aceasta e o cale de înălțare continuă a vieții noastre. Și Creștinismul dă o astfel de putere oamenilor, pentru că Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, ne dă această putere. Și El ni Se deschide nouă! Și cum altfel ni S-ar deschide Dumnezeu nouă? Și cine mi Se deschide mie, dacă nu Cel care mă iubește? Și cui mă deschid eu atât de mult, dacă nu Celui care mă iubește? Căci între cei care se iubesc există o comunicare. Se dăruie unul altuia. Nu mai este închis fiecare în el însuși.

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, dar Și-a luat o umanitate care a fost însuflețită de dumnezeirea Lui și care e capabilă de o iubire nesfârșită. Umanitatea Lui, în tot ceea ce are El omenesc, e plină de iubirea Lui cea nesfârșită. Și de aceea, noi putem să vedem în El, ca om, pe Dumnezeu. Și Îl simțim pe El ca Frate al nostru, pentru că S-a făcut cu adevărat Frate al nostru și ne dă puterea să devenim și noi frați [unii cu alții].

Căci numai în comuniune este fericirea [noastră]. Cu cât cineva mi se deschide mai mult, cu atât îmi arată că mă iubește mai mult și asta mă face mai fericit. Cu cât cineva îmi dă mai mult atenție, cu atât mă face mai fericit. Dacă se uită cu dispreț față de mine, dacă se închide față de mine, dacă mă nesocotește pe mine, mă face nefericit. Numai atenția lui mă face fericit. Dar câtă atenție ne-a dat Cel care este Fiul lui Dumnezeu, Care are în El iubire nesfârșită! Câtă iubire ne-a arătat El! Câtă iubire ne-a arătat Tatăl Cel ceresc, dându-L pe Însuși Fiul Său și făcându-Se om ca noi și dându-Se pentru noi până la Jertfa de Sine pentru iubirea față de noi!

De aceea, datorita noastră este să Îi răspundem Lui cu iubirea noastră și să răspundem tuturor oamenilor cu puterea iubirii pe care ne-o dă El. Ce putere dă Creștinismul înălțării umanității! Poate că astăzi simțim mai mult decât oricând altcândva necesitatea acestei iubiri între noi. Când vedem atâta dezbinare între oameni, când îl vedem pe fiecare afirmându-se pe el însuși împotriva celorlalți, când îl vedem pe fiecare urmărind doar interesul lui, vedem câtă nefericire aduce acesta între oameni. Ce bine ar fi dacă I-am urma lui Hristos și dacă ne-am socoti fiecare fericiți ca să ne iubească alții și am dori fericirea celorlalți prin iubirea pe care le-o arătăm noi! Asta este mântuirea: creșterea în iubire! Creșterea nesfârșită și viața nesfârșită în iubire”[2].

*

Același: „Creștinismul este religia mântuirii pentru că este religia iubirii. Este religia plină de sens. Pentru că Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu al iubirii. E un Dumnezeu al Treimii iubitoare, e Dumnezeul Care L-a dat pe Fiul Său. L-a dat și Acesta S-a făcut om, pentru ca să fie aproape de noi, ca să poată comunica, prin calitatea Lui de om, cu toată puterea Sa iubitoare. Cu puterea infinită a iubirii Lui. Și în această iubire, noi vom crește în vecii vecilor”[3].

*

Același: „Patima Mântuitorului e dovada celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu față de oameni. Fiul lui Dumnezeu Însuși, văzându-ne scufundați într-o viață lipsită de sens, într-o viață egoistă, într-o dezmembrare [interioară] chinuitoare între noi, a venit și ne-a arătat drumul prin care putem scăpa din această situație. S-a făcut El Însuși om, dar S-a făcut om fără de păcat. Pentru că S-a născut dintr-o Fecioară curată, neluând păcatul nostru. Deci, de la început, El este deasupra noastră. Dar iubirea Lui nu s-a arătat numai prin această smerire, de a Se fi făcut om și de a ne arăta o pildă de om, ci s-a arătat și în Jertfa pe care a adus-o pentru noi, primind moartea pe Cruce. Căci numai Acela iubește până la capăt: Cel care e în stare să moară pentru ceilalți.

Patima lui Hristos este semnul celei mai mari iubiri a Fiului lui Dumnezeu Însuși pentru oameni, după ce a primit să Se facă om ca ei și rămâne om în vecii vecilor. El S-a dus cu starea Lui de jertfă, cu trăirea Jertfei Lui pentru noi în veșnicie. S-a dus la dreapta Tatălui. A adus Jertfă Tatălui pentru noi ca să ne dea și nouă pildă de cum trebuie să trăim și până unde trebuie să mergem cu iubirea noastră pentru El, jertfindu-ne unii pentru alții, și jertfindu-ne lui Dumnezeu unii pentru alții ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre. Și ca să arătăm și noi, prin jertfa noastră, cât de mult le depășim pe cele ale vieții noastre de aici.

De aceea, Crucea este mijlocul prin care ne-a ridicat Mântuitorul, prin care a putut învinge moartea. Pentru că numai prin iubirea supremă, arătată în Jertfa Lui, Jertfa a Unuia-născut Fiu al lui Dumnezeu, a putut învinge moartea.

Iar Creștinismul răsăritean a păstrat acest înțeles din Evanghelie al mântuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să fie aproape de noi, S-a dat Jertfă, pentru ca să ne arate cât de mult ne iubește, iar, înviind, El ne-a arătat că a învins moartea și ne deschide și nouă perspectiva vieții veșnice. Căci El, înălțându-Se la cer cu trupul Lui înviat, nu s-a rupt de legătura cu noi, ci este [veșnic] într-o legătură cu noi. Și legătura Lui cu noi o avem prin Taine. În Botez, noi spunem că ne unim cu Hristos. Căci Sfântul Apostol Pavel spune: «Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat». În Taina Sfintei Împărtășanii, noi primim Trupul Lui cel înviat, ca să ne pregătim și noi trupul nostru pentru înviere. E un germene al învierii, pe care îl primim în noi și este o deschidere totală a Lui față de noi. Căci nu mai este o despărțire între El și noi.

Dar în Occident nu s-a mers pe linia aceasta! Noi spunem că, fiind Dumnezeu, S-a făcut om, pentru ca să rămână într-o legătură veșnică cu noi. Căci, după ce învie, prin trupul Lui cel înviat, poate pătrunde în noi și astfel există o legătură intimă între El și noi. Și ne ridică încet-încet, pe măsură ce voim și noi, la desăvârșirea pe care o are în umanitatea Lui. Ne desfacem și noi de egoismul nostru, de care S-a desfăcut El, și ne facem și noi capabili de jertfă, capabil de o unire cu Dumnezeu, așa cum El, prin umanitatea Lui, este unit cu noi. Căci Hristos rămâne mereu în noi, lucrând în noi prin desăvârșirea umanității Lui, pentru ca să ne facă și pe noi desăvârșiți în umanitatea noastră prin iubire.

Dar în Occident s-a ivit teoria lui Anselm de Canterbury. Pe la 1100. Care a spus: Hristos, prin moartea Sa, I-a plătit lui Dumnezeu pentru păcatul nostru. El a satisfăcut onoarea lui Dumnezeu. Căci cel care păcătuiește se face vinovat și el trebuie să fie pedepsit sau trebuie să dea satisfacție. Și Hristos a dat satisfacție, noi suntem scăpați de pedeapsa veșnică, după care El a terminat opera de mântuire, S-a retras în cer, și a lăsat un locțiitor, pe Papa de la Roma. Iar ei nu au nici învățătura despre energia necreată, care vine din Hristos în noi. Care vine din Dumnezeu în noi prin umanitatea Lui. Iar energia aceasta necreată o avem în Taine. Hristos Se unește cu noi, fără să Se confunde cu noi, prin energia Sa necreată. Pentru că în fiecare Taină este energia Lui cea necreată. Și ei nu au înțeles aceasta! Pentru că primești energia Lui cea necreată în Taine și totuși nu te confunzi cu El. Ei au crezut că aceasta, ceea ce spunem noi [despre harul necreat], creează confuzie [între Dumnezeu și om]. Însă nu se creează nicio confuzie! Pentru că eu dau mâna cu un prieten și, dacă am iubire față de el, merge din mine energie în el fără ca să mă confund cu el. Cu cât ne unim mai mult [interior], cu atât ne prețuim mai mult [reciproc]. Fiecare e mai de preț în ochii celuilalt. Nu ne confundăm [unul cu altul], ci, dimpotrivă: ne promovăm unul pe altul. Și așa ne promovează Dumnezeu pe noi și noi Îl vedem pe Dumnezeu în iubirea Lui, fără să ne confundăm cu El, prin această energie necreată [a Lui, care izvorăște veșnic din El].

Dar ei, occidentalii, n-au înțeles asta! În Occident, Creștinismul a mers într-o lume care ieșea din barbarie. Pe când, în Răsărit, Creștinismul a venit într-o lume trecută prin toate filosofiile. Prin subtilitățile filosofiei grecești, prin subtilitățile de credință ale Vechiului Testament, prin cultura egipteană, prin cultura din Mesopotamia, dar care nu i-a satisfăcut pe oameni. Însă Creștinismul le-a adus ideea aceasta de persoană. Toți filosofii vor să rezume toată existența în niște esențe, dar ei nu cunoșteau realitatea persoanei. Căci ce mă interesează pe mine că este mântuită esența umanității? Pentru că pe mine mă interesează să mă mântui eu. Eu vreau să fie mântuit tatăl meu, copilul meu, să fie mântuit prietenul meu, să fie mântuiți toți aceștia ca persoane. Pentru că esența este numai în persoane.

Creștinismul a adus ideea de persoană și, totodată, ideea de mântuire. Și în Occident nu s-au înțeles acestea, în acea lume ieșită din barbarie. Un teolog reformat zice: La noi, Creștinismul a intrat într-o lume ieșită din barbarie și am învățat doar atât: să nu ucidem, să nu furăm. Pe când, în Orient, Creștinismul a venit într-o lume foarte rafinată, care văzuse că toate filosofiile și culturile lor anterioare nu îi satisfac. Pentru că cel mai important lucru e valoarea fiecăruia ca persoană.

Și de aceea, la noi, la poporul nostru, care a păstrat Creștinismul originar, Creștinismul de la început, Îl vedem peste tot pe Dumnezeu. Chiar oamenii noștri din sate Îl văd pe Dumnezeu peste tot. Îl văd în noi, Îl văd în lucrurile noastre, Îl văd în faptele noastre. Le văd pe toate ca taine, fără ca să ne confundăm cu El în mod panteist. Căci noi nu Îl vedem pe El ca departe de noi. Și când s-a ivit o reacție față de această idee, atunci au spus: Dumnezeu e una cu noi, că Se confundă cu noi. Și acestea sunt filosofiile Renașterii, care, ca și cele din antichitate, sunt filosofii panteiste.

Însă, la noi, în Ortodoxie, este subtilitatea aceasta: Dumnezeu e prezent în noi fără ca să ne confundăm cu El. Căci El nu Se confundă cu noi! Nu suntem panteiști! Noi nu ne pierdem în esența dumnezeiască, dar nici nu suntem despărțiți de Dumnezeu!

De aceea, romano-catolicii au rămas cu așa-zisa grație creată în Taine. Pentru că, spun ei, Dumnezeu creează o grație, și îl ajută pe om cu ea, dar, încolo, El e departe…Papa mânuiește această grație creată sau și Episcopii și le împarte credincioșilor meritele pe care le-a câștigat Hristos pentru noi. O religie a meritelor! O religie care ne lasă despărțiți [de Dumnezeu]. Și atunci au venit protestanții și au zis: Dar de ce ne mai trebuie Tainele, dacă nu ni-L dau pe Hristos Însuși prin energia Lui cea necreată?! Și au venit sectele și au anulat cu totul Tainele: Nu ne mai trebuie Taine! Și astfel a rămas un Hristos distant [de noi]. Un Hristos al discursurilor. Vorbim de El, Îl lăudăm, Îl cântăm, dar nu-L avem în noi! Pe când aici, [în Biserica Lui], toate se sfințesc prin prezența Lui. Căci noi sfințim toate prin prezența Lui. Sfințim mâncărurile prin prezența Lui. Sfințim toate faptele noastre prin prezența Lui. Asta este Ortodoxia: prezența lui Hristos în noi! Pe când Occidentul este o lume separată de Dumnezeu. De aceea ne-au venit din Occident toate filosofiile acestea care confundă lumea cu Dumnezeu, considerând că lumea e ultima realitate. Sau care Îl țin pe Dumnezeu distant, cum e la secte. Și noi vrem, [din păcate], să îi luăm pe ei ca model și să îi urmăm pe ei. Însă noi nu știm ce avem noi. Pentru că noi trebuie să le dăm lor! Și de aceea mulți occidentali încep să-și dea seama că trebuie să devină ortodocși și să traducă cărțile noastre. Și îi iau pe Sfinții Părinți, pentru că s-a dezvoltat valoarea aceasta a persoanei. Căci Occidentul are un raționalism de adolescenți, de oameni ieșiți din barbarie. Ei au o rațiune care separă. Căci de aici e una…, de aici încolo e alta…spunând că într-o parte e Dumnezeu și în alta e lumea. Iar acest tip de raționalism a adus unele lucruri în Occident. Le-a adus o anume organizare a vieții, [o sporire a lor] în tehnică, dar nu văd taina existenței. Sunt foarte săraci în privința aceasta. Pe când noi avem sentimentul acesta de taină. Fiindcă noi, în toată minunăția lumii, vedem prezența lui Dumnezeu. La noi nu se desparte între rațiune și sentimentul de taină. Cu cât mai mult cunoaștem bogăția armonioasă a lumii, cu atât mai mult trăim taina lui Dumnezeu. E cu mult mai complexă, cu mult mai rafinată credința așa cum o trăim noi, credința din Evanghelie, decât toate filosofiile”[4].

[1] Emisiune Trinitas TV din 19 ianuarie 2024, cf. https://www.youtube.com/watch?v=1ryqHLddYN8, min. 31.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=zIeFf5blsy8, min. 6-11.

[3] Idem, min. 11-12.

[4] Idem, min. 12-25.