Lună: februarie 2024

Cele în care cerem sfințirea apei. Textul pe care îl comentez e acesta[1]. Și în prima cerere, Preotul sau Episcopul se roagă Domnului „să se sfințească apa aceasta [ἁγιασθῆναι τὸ ὕδωρ τοῦτο]”, cea pusă înainte spre sfințire. Și Domnul sfințește apa noastră  „[cu] puterea și [cu] lucrarea și [cu] venirea Sfântului Duh [τῇ δυνάμει καὶ ἐνεργείᾳ καὶ ἐπιφοιτήσει τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]” în apă. Pentru că venirea Lui în apă și lucrarea Lui în apă înseamnă trimiterea în apă a puterii Sale, adică a slavei Sale celei dumnezeiești. Slavă a Duhului care e comună Tatălui și Fiului.

În a doua cerere specială se cere venirea în apă a lucrării celei curățitoare a Treimii celei mai presus de fire [της ὑπερουσίου Τριάδος]. Tocmai de aceea am subliniat anterior că slava cea veșnică a Duhului e slava comună Tatălui și Fiului, pentru că slava cea veșnică e a Dumnezeului nostru treimic. Și când se vorbește aici de lucrarea Treimii în apă, se vorbește de umplerea apei de slava Ei cea veșnică. Pentru că slava Dumnezeului nostru treimic este cea care curățește, luminează și sfințește apa, pentru ca prin apa aceasta să ne curățească, să ne lumineze și să ne sfințească și pe noi, cei care o bem cu credință și cu dragoste.

Din a 3-a cerere aflăm că Aghiasma, adică apa sfințită, pe care o primim de la Domnul, este „vindecătoarea sufletelor și a trupurilor [ἰαματικὸν ψυχῶν καὶ σωμάτων]” noastre „și descurajatoarea a toată puterea cea potrivnică [καὶ πάσης ἀντικειμένης δυνάμεως ἀποτρεπτικόν]”. Pentru că apa lui Dumnezeu ne vindecă bolile noastre sufletești și trupești, atâta timp cât bolile au aceeași rădăcină: păcatele noastre, dar îi și descurajează pe demoni să se apropie de noi. Căci demonii simt în apa aceasta slava lui Dumnezeu, slava Lui cea veșnică, cea care îi arde duhovnicește pe ei.

În a 4-a cerere se vorbește despre trimiterea în apă a harului răscumpărării [τὴν χάριν τῆς ἀπολυτρώσεως] și a binecuvântării Iordanisului [τὴν εὐλογίαν τοῦ Ἰορδάνου]. Însă harul răscumpărării noastre este slava lui Dumnezeu. Pentru că prin slava Lui ne-a scos din robia demonilor. Și tot slava Lui e și binecuvântarea Iordanisului, pentru că El a umplut cu slava Lui apele Iordanisului atunci când S-a botezat. Cu alte cuvinte, în fiecare dintre cereri se vorbește despre același lucru: despre slava Lui cea veșnică. Pentru că slava Lui e cea care sfințește apa noastră.

În a 5-a cerere ne rugăm pentru cei care au nevoie „de ajutor și de sprijin de la Dumnezeu [τῆς παρὰ τοῦ Θεοῦ βοηθείας καὶ ἀντιλήψεως]. Pentru că ajutorul și sprijinul Său în viața noastră sunt slava Lui.

În a 6-a cerere e vorba despre luminarea noastră cea duhovnicească. Pentru că cerem de la El să ne lumineze cu „luminarea cunoașterii [φωτισμὸν γνώσεως]” Sale. Căci slava Lui, vederea și simțirea ei, e cea care ne aduce nouă cunoașterea teologică, cea dumnezeiască și mântuitoare pentru noi. Fiindcă adevărata cunoaștere teologică nu o avem prin citirea cărților teologice, ci prin revelarea dumnezeiască în viața noastră, prin experiența personală a slavei lui Dumnezeu. Tocmai de aceea și în această a 6-a cerere se subliniază faptul că luminarea cunoașterii o primim „prin Treimea cea deoființă [διὰ τῆς ὁμοουσίου Τριάδος]”. Căci, prin slava cea veșnică a Dumnezeului treimic, noi primim cunoașterea Lui cea sfântă, teologia mântuirii noastre. Și Treimea e deoființă pentru că cele trei persoane dumnezeiești, adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, au aceeași ființă veșnică.

În a 7-a cerere specială, în ultima a ecteniei, noi cerem de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul nostru, „să ne arate pe noi fii și moștenitori ai Împărăției Sale [ἀναδείξῃ ἡμᾶς υἱοὺς καὶ κληρονόμους τῆς Βασιλείας Αὐτοῦ], și prin împărtășirea și stropirea [cu] apa aceasta [διὰ τῆς του ὕδατος τούτου μεταλήψεώς τε καὶ ῥαντισμοῦ]”. Căci slava Lui cea veșnică, pe care o primim prin Aghiasma Sa, ne face pe noi fii și moștenitori ai Împărăției Sale, pentru că ne dă să trăim o viață sfântă.

[1] A se vedea: https://glt.goarch.org/texts/Euch/Agiasmos.html.

Textul rugăciunii e acesta: Εὐχαριστῶ Σοι, Κύριε, ὁ Θεός μου, ὅτι οὐκ ἀπώσω με τὸν ἁμαρτωλόν, ἀλλὰ κοινωνόν με γενέσθαι τῶν Ἁγιασμάτων Σου κατηξίωσας. Εὐχαριστῶ Σοι, ὅτι με τὸν ἀνάξιον μεταλαβεῖν τῶν ἀχράντων Σου καὶ ἐπουρανίων Δωρεῶν κατηξίωσας. Ἀλλά, Δέσποτα φιλάνθρωπε, ὁ ὑπὲρ ἡμῶν ἀποθανών τε καὶ ἀναστὰς καὶ χαρισάμενος ἡμῖν τὰ φρικτὰ ταῦτα καὶ ζωοποιά Σου Μυστήρια, ἐπ᾿ εὐεργεσίᾳ καὶ ἁγιασμῷ τῶν ψυχῶν καὶ τῶν σωμάτων ἡμῶν, δὸς γενέσθαι Ταῦτα κἀμοὶ εἰς ἴασιν ψυχῆς τε καὶ σώματος, εἰς ἀποτροπὴν παντὸς ἐναντίου, εἰς φωτισμὸν τῶν ὀφθαλμῶν τῆς καρδίας μου, εἰς εἰρήνην τῶν ψυχικῶν μου δυνάμεων, εἰς πίστιν ἀκαταίσχυντον, εἰς ἀγάπην ἀνυπόκριτον, εἰς πλησμονὴν σοφίας, εἰς περιποίησιν τῶν ἐντολῶν Σου, εἰς προσθήκην τῆς θείας Σου χάριτος καὶ τῆς Σῆς Βασιλείας οἰκείωσιν· ἵνα ἐν τῷ ἁγιασμῷ Σου δι᾿ αὐτῶν φυλαττόμενος, τῆς Σῆς χάριτος μνημονεύω διὰ παντὸς καὶ μηκέτι ἐμαυτῷ ζῶ, ἀλλὰ Σοὶ τῷ ἡμετέρῳ Δεσπότῃ καὶ εὐεργέτῃ. Καὶ οὕτω τοῦ τῇδε βίου ἀπάρας ἐπ᾿ ἐλπίδι ζωῆς αἰωνίου, εἰς τὴν ἀΐδιον καταντήσω ἀνάπαυσιν, ἔνθα ὁ τῶν ἑορταζόντων ἦχος ὁ ἀκατάπαυστος καὶ ἡ ἀπέραντος ἡδονὴ τῶν καθορώντων τοῦ Σοῦ προσώπου τὸ κάλλος τὸ ἄῤῥητον. Σὺ γὰρ εἶ τὸ ὄντως ἐφετὸν καὶ ἡ ἀνέκφραστος εὐφροσύνη τῶν ἀγαπώντων Σε, Χριστὲ, ὁ Θεὸς ἡμῶν, καὶ Σὲ ὑμνεῖ πᾶσα ἡ κτίσις εἰς τοὺς αἰῶνας. Ἀμήν[1]. Și în această ediție grecească ni se spune că rugăciunea este a unui anonim[2].

Și această rugăciune este către Domnul nostru Iisus Hristos, cu Care tocmai ne-am împărtășit. Și noi Îi mulțumim Domnului, pe Care Îl mărturisim a fi Dumnezeul nostru, pentru că ne-a învrednicit pe noi a fi părtași Sfintelor [τῶν Ἁγιασμάτων] Sale. Căci Sfintele Lui sunt Trupul și Sângele Lui cele euharistice. Și eu eram păcătos și de aceea aveam conștiința că trebuie să fiu lepădat de Tine, Doamne. Că trebuie să fiu aruncat departe de Tine. Cu această conștiință am venit la Tine: de om păcătos, de om care nu Te merit. Dar Tu nu m-ai lepădat pe mine, păcătosul, nu te-ai uitat la starea mea jalnică, la căderile mele, ci m-ai învrednicit a fi părtaș [κοινωνόν] Ție prin primirea Ta întru mine. Tu m-ai ridicat la Tine și Te-ai unit cu mine dumnezeiește.

La Filim. 1, 17, în BYZ, avem singura prezență a lui κοινωνόν, a acestei forme de Ac. sg. Și a fi părtaș Domnului în mod liturgic înseamnă a ne uni ființial cu El prin primirea Dumnezeieștii Euharistii. Căci, împărtășindu-ne cu El, noi ne unim cu umanitatea Lui cea transfigurată, dar și cu dumnezeirea Lui prin slava Sa cea dumnezeiască. Pentru că Hristos Dumnezeu, Cel care Se unește cu noi în mod intim, în mod abisal, Se unește cu noi prin aceea că ne dăruie nouă slava Lui cea veșnică prin Dumnezeiasca Sa Euharistie, prin venirea Sa în noi.

Și Îi suntem recunoscători Domnului pentru că ne-a învrednicit să ne împărtășim cu preacuratele și cereștile Daruri [τῶν ἀχράντων καὶ ἐπουρανίων Δωρεῶν] ale Sale. Căci Sfintele și Darurile Lui cele preacurate și cerești sunt unul și același lucru: Dumnezeiasca Sa Euharistie. Sunt Trupul și Sângele Său cele dăruite de El pentru viața și mântuirea lumii.

Și Euharistia Lui este cerească, pentru că primim întru ea pe Hristos Cel răstignit și înviat, pe Hristos Cel transfigurat, pe Cel care ne umple pe noi de slava Lui. Tocmai de aceea, Euharistia Lui e preacurată, pentru că e plină de toată curăția Lui cea dumnezeiască. Și El, Cel care Se unește cu noi în mod dumnezeiesc, ne învrednicește pe noi de slava Lui cea veșnică, deși avem conștiința abisală a păcătoșeniei noastre. Pentru că știm că El ne ridică la Sine, că El ne învrednicește de unirea cu Sine și că nu noi provocăm această unire dumnezeiască cu Domnul.

După ce l-a folosit pe păcătosul [τὸν ἁμαρτωλόν], îl folosește și pe nevrednicul [τὸν ἀνάξιον]. Și ambele adjective vorbesc despre noi, despre starea noastră interioară, despre cum ne simțim noi înaintea Domnului. Pentru că nu venim să ne unim cu El cu conștiința că suntem vrednici de o asemenea cinste, ci având conștiința abisală că suntem nevrednici de o asemenea intimizare cu El. Însă El, Stăpânul nostru, Cel care este iubitor de oameni, ne ridică pe noi la unirea cu Sine. Și aceasta, pentru că El a murit și a înviat pentru noi, pentru mântuirea noastră, și ne-a dăruit nouă aceste înfricoșătoare [τὰ φρικτὰ] și de viață-făcătoare [ζωοποιά] Taine [Μυστήρια] ale Sale.  Misterele sau Tainele Sale sunt același lucru cu Sfintele și cu Darurile Sale. Și prin forma de plural ni se indică Trupul și Sângele Său cele euharistice și nu că ar fi vorba de mai multe Slujbe euharistice.

Și pentru că El ne-a dăruit nouă Dumnezeiasca Sa Euharistie, ne-a dăruit-o pentru ca să ne unim neîncetat cu Sine, tocmai de aceea acest lucru ne responsabilizează pe noi în mod continuu. Pentru că noi trebuie să venim neîncetat să ne împărtășim cu Domnul nostru, cu Cel care dorește să Se unească cu noi în mod neîncetat. De aceea și consecințele împărtășirii cu El sunt dumnezeiești, sunt mântuitoare și sfințitoare pentru noi. Pentru că El ni Se dă pe Sine „spre binefacerea și sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre [ἐπ᾿ εὐεργεσίᾳ καὶ ἁγιασμῷ τῶν ψυχῶν καὶ τῶν σωμάτων ἡμῶν]”.

Unirea cu Domnul ne face bine, pentru că ne vindecă sufletește și trupește. El Se unește cu noi și ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi. Pentru că El ne aduce tot binele în ființa noastră, căci El este Însuși Binele. Și a ne împărtăși cu El este cel mai mare bine al nostru, pentru că El este izvorul cel neîncetat al vieții noastre.

Și de aceea, eu mă împărtășesc cu Domnul cu toată inima mea, deși sunt păcătos și nevrednic, pentru că împărtășirea cu El este „spre vindecarea și a sufletului și a trupului [εἰς ἴασιν ψυχῆς τε καὶ σώματος]” meu. Spre vindecarea mea reală de patimi și de boli. Spre vindecarea mea duhovnicească.

Mă împărtășesc cu El pentru ca să se întoarcă de la mine tot potrivnicul [παντὸς ἐναντίου] meu. Pentru ca demonii să se îndepărteze de mine.  Mă împărtășesc cu El „spre luminarea ochilor inimii mele [εἰς φωτισμὸν τῶν ὀφθαλμῶν τῆς καρδίας μου]”. Spre luminarea acelor ochi cu care pot să Îl văd pe El întru slava Lui. Și luminarea mea interioară se face prin slava Lui cea veșnică, care mă curățește pe mine pentru ca să Îl văd pe El întru slava Lui. Și când spune ochii inimii, rugăciunea vorbește despre ochii sufletului meu, care se curățesc și Îl văd pe Domnul, dacă El îi umple de slava Lui. Pentru că vederile extatice sunt duhovnicești și nu trupești. Ele nu se văd cu ochii fizici, ci cu ochii sufletului, când sufletul e umplut de El de slava Lui și e atras la Sine ca să le vadă pe cele dumnezeiești.

Mă împărtășesc cu Domnul „spre pacea puterilor mele celor sufletești [εἰς εἰρήνην τῶν ψυχικῶν μου δυνάμεων]”. Pentru că sufletul meu gândește, simte, voiește, acționează în mod liber. Puterile sufletului meu sunt însușirile sale. Dar când sufletul meu Îl dorește cu totul pe Dumnezeu și Îl slujește pe El, atunci mă împac sufletește în mod deplin, pentru că El mă umple de slava Lui. Tot sufletul și tot trupul meu se bucură și se veselește și se curățește și se luminează și se sfințește când eu mă împărtășesc cu Domnul meu, pentru că El le lucrează pe toate cele bune și dumnezeiești întru mine. Și tocmai de aceea, nu putem fi în pace, dacă El nu ne dăruie nouă pacea Lui. Și pacea Lui o avem în mod deplin în noi, când El este în noi și ne umple pe noi în mod continuu de pacea Lui cea veșnică.

Ne împărtășim cu Domnul „spre credință nerușinată [εἰς πίστιν ἀκαταίσχυντον]” de demoni. Pentru a primi de la El o credință tare, dumnezeiască, pe care să nu ne-o rușineze demonii prin căderi cumplite. Adică o credință plină de viață sfântă. Ne împărtășim cu El „spre dragoste nefățarnică [εἰς ἀγάπην ἀνυπόκριτον]”, lipsită de ipocrizie, de falsitate. Pentru că atât credința, cât și nădejdea, cât și dragostea noastră pentru El trebuie să fie reale, dumnezeiești, autentice.

Ne împărtășim cu Domnul cu pace „spre plinătatea înțelepciunii [εἰς πλησμονὴν σοφίας]”. Și a avea plinătatea înțelepciunii înseamnă a avea plinătatea darurilor Sale celor dumnezeiești. Pentru că trebuie să lucrăm toate poruncile lui Dumnezeu în viața noastră, pe măsura noastră, ca să ne însușim în mod pragmatic înțelepciunea Sa cea dumnezeiască. Căci înțelepciunea lui Dumnezeu nu locuiește doar în memoria noastră, ci în toată ființa noastră. Și ea locuiește în noi atunci când suntem plini de virtuțile lui Dumnezeu, de viața Lui cea dumnezeiască.

Și ne împărtășim cu El „spre dobândirea poruncilor [εἰς περιποίησιν τῶν ἐντολῶν]” Sale. Pentru că poruncile Lui sunt virtuțile Lui cele dumnezeiești. Împlinirea unei porunci a Sa înseamnă umplerea de o virtute a Sa. Postești și te umpli de virtutea postirii, ierți tuturor și te umpli de virtutea iertării, îi iubești pe toți și te umpli de iubirea Lui cea dumnezeiască. Pentru că toate poruncile Lui sunt puterile dumnezeiești ale vieții noastre, sunt înrădăcinarea noastră veșnică în viața Lui cea veșnică.

Ne împărtășim cu El „spre adăugirea dumnezeiescului har [εἰς προσθήκην τῆς θείας χάριτος]” în persoana noastră, pentru a ne umple de tot mai mult har dumnezeiesc și spre sălășluirea în Împărăția Sa cea veșnică. Pentru că permanentizarea unirii cu El înseamnă înveșnicirea relației cu El. Și El, Cel care Se unește cu noi, Se intimizează cu noi în mod indescriptibil, pentru ca veșnic să Se intimizeze cu noi. Ce a început aici, în Biserica Sa, continuă în Împărăția Sa cea veșnică, pentru că intimizarea Lui cu noi nu are sfârșit.

Și ne împărtășim cu Domnul pentru ca să trăim întru sfințenia Sa. Viața noastră cea sfântă e sfințenia Lui din noi înșine. Și noi trăim o viață sfântă prin aceea că ne păzim întru sfințenie prin împărtășirea cu Domnul. Unirea continuă cu El ne păzește întru sfințenia Lui. Și noi știm că prin harul Lui trăim o viață sfântă. Și de aceea pomenim mereu, aducem aminte mereu de acest lucru, de faptul că prin harul Lui noi suntem ceea ce suntem: slujitorii Lui. Căci, prin harul Lui, eu nu mai trăiesc pentru mine, nu mai trăiesc în mod egoist, în mod păcătos, ci trăiesc spre slujirea Stăpânului și a Binefăcătorului nostru. Pentru că mi-am dat seama că a trăi pentru mine înseamnă a mă închide în mine însumi, a mă închide în moartea păcatelor mele, dar a mă deschide Lui înseamnă a trăi mereu cu El și a fi umplut de El cu slava Lui.

Cu alte cuvinte, împărtășirea cu Domnul ne umple de multă sfințenie și teologie, de multă împăcare sufletească și trupească, de multă vindecare dumnezeiască, pentru că stăm tot mai fermi în viața cu Dumnezeu. Ea ne întărește mereu în relația cu El, în viața veșnică cu El. Pentru că El Se unește cu noi în mod desăvârșit și ne unește pe noi cu El pentru veșnicie.

Și așa, împărtășit cu Domnul, ieșind dintru această viață, eu voiesc să merg „în[tru] nădejdea vieții celei veșnice [ἐπ᾿ ἐλπίδι ζωῆς αἰωνίου]”. Când voi pleca de aici, eu voiesc să merg în Împărăția Sa cea veșnică. Căci voiesc să ajung „întru odihna cea veșnică [εἰς τὴν ἀΐδιον ἀνάπαυσιν]” a Sfinților Săi. Iar unde sunt Sfinții Lui, în Împărăția Sa, este acolo „unde [este] glasul cel neîncetat al celor care prăznuiesc [ἔνθα ὁ τῶν ἑορταζόντων ἦχος ὁ ἀκατάπαυστος] și dulceața cea nesfârșită a celor care văd frumusețea cea nespusă a feței Tale [ἡ ἀπέραντος ἡδονὴ τῶν καθορώντων τοῦ Σοῦ προσώπου τὸ κάλλος τὸ ἄῤῥητον]”, Doamne. Căci Sfinții sunt într-o veșnică prăznuire a Ta și într-o nespusă și veșnică vedere a Ta. Pentru că vederea Ta cea nesfârșită îi umple de o veșnică prăznuire dumnezeiască.

De aceea, pentru Sfinții Tăi și pentru noi, păcătoșii, Tu ești „dorirea cea adevărată [τὸ ὄντως ἐφετὸν] și veselia cea nespusă a celor care Te iubesc pe Tine [καὶ ἡ ἀνέκφραστος εὐφροσύνη τῶν ἀγαπώντων Σε], Hristoase [Χριστὲ], Dumnezeul nostru [ὁ Θεὸς ἡμῶν]”. Căci dorirea Ta ne umple de toată sfințenia și prezența Ta în noi e veselia noastră cea dumnezeiască. De aceea, împreună cu toată făptura, noi dorim să Te lăudăm întru veci. Pentru că dorim să fim împreună cu Tine și cu Sfinții și Îngerii Tăi, Dumnezeul nostru.

[1] Preluată de aici: https://glt.goarch.org/texts/Oro/Thanks.html.

[2] Ibidem. Pe când în ediția românească ea este prezentată ca fiind a Sfântului Vasilios cel Mare, cf. https://doxologia.ro/rugaciunile-de-multumire-dupa-dumnezeiasca-impartasire.