Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [38]

4 februarie, 2024 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Lupta împotriva răutății omenești și a demonilor îi era susținută de Puterile Îngerești, Arhangheli și Îngeri, pe care îi vedea întărindu-l: „Înfloresc lin din zările albastre/ Arhanghelii cu Oștile de sus,/ Noi ceruri se coboară prin Iisus/ Să umple golul sufletelor noastre” (Biruință). Poate părea paradoxal că cel care trăia în lumina dumnezeiască și contempla Împărăția veșnică a Preasfintei Treimi, dăruită nouă prin Fiul, vorbea despre „golul sufletelor noastre”. Însă, dacă ne uităm pretutindeni la mărturiile Sfinților Părinți, vedem că revelarea luminii dumnezeiești aduce cu sine și vederea interiorului propriu, a abisului sufletesc, ceea ce are întotdeauna drept consecință o tot mai mare conștiință a păcătoșeniei și o tot mai adâncă smerenie a celor cărora Dumnezeu le dăruie astfel de descoperiri preaminunate. Și cu cât mai mult nevoitorul se golește de sine, de iubirea de sine și de încrederea în sine, cu atât mai mult „Noi ceruri se coboară prin Iisus/ Să umple golul sufletelor noastre”.

În aceeași poezie ne mărturisește că vedea cum, „Din Duhul Sfânt încep ca să răsune/ În spirite și trupuri vii extaze,/ Văd chipuri sfinte ce străpung cu raze/ Și negura luminii se supune”. Căci vedea Îngeri și Sfinți, pe cei care au biruit întunericul!

Și, în viziunea profetică a Sfântului Ilie, România Sfinților este o grădină în Grădina Raiului lui Dumnezeu: „«În inimile-ncredințate Mie/ Voi coborî cu veșnicul Meu cer»…/ …Miri și mirese, nuntă și mister…/ Grădină sfântă, neamul, țara învie! […] Iubita mea, grădină-n Duh senină,/ Te-ncununezi de-a pururi în amiezi,/ În Duhul Sfânt simțirile îți pierzi:/ Minune sfântă, neamul, țara învie!” (poemul a fost compus la 1 ianuarie 1964, la Aiud; avea să fie eliberat peste 6 luni…).

Poemul Înviere, compus în 1963, tot la Aiud, are ritmul Epigonilor și al Scrisorilor lui Eminescu, îmbinând câteva teme esențiale ale acestora (eroismul, natura paradisiacă – care, la Sfântul Ilie, e Paradisul însuși), la care adaugă mesianismul și profetismul proprii trăirilor și al viziunilor sale duhovnicești. Îl voi cita în întregime:

Ceruri noi, făptură
Din lumina pură;
Guri de sori sihastre
Se deschid albastre,
Strigă-n depărtări
Peste munți și mări…

………………………………..

Arhangheli pe nori
Ard mai sus de sori;
Glasurile-n Duh
Fulgeră-n văzduh:
Slavă și putere,
Sfântă înviere!…

Când privesc nemărginirea-n vântul duhului de-argint
Văd Arhangheli și văd Îngeri cerurile ocolind,
Iar prin inimă-mi trec zorii Duhului ce scânteiază
De-mi deschid grăiri în suflet, scânteieri, emoții, raze…
Și plutesc în altă lume, nevăzută, din adâncuri
Ce din dragoste se naște, din credință și din cânturi!

Când prin lumea trecătoare umbrele se nasc și pier
Umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu și sper,
Merge-n frunte uraganul, stelele tresar din loc,
Căci în mers și în privire poartă duhul nou, de foc,
Și prin zările albastre cu surâs de aurore
Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore.

Sfinții Martiri zdrobiți de cruce, de-nchisori și de prigoană,
Se îmbracă în lumină privind țintă la icoană…
„…Eu sunt Calea, Adevărul, Viața, cine Mă urmează
Invincibil e în lume și în Duhul Sfânt creează”.
Pe Hristos iubind în viață fericiți au mers la moarte,
Către El, în veșnicie, neamul către cer să-l poarte.

Austeri în simplitate, ei smulg flori văzute-n cer
Să le-mpartă cu blândețe celor care plâng și cer.
Sunt la port ca altădată Făt Frumos din plaiul țării,
Cu surâsul ei în față și în ochi cu graiul mării,
Ca în basme și în doine între două lumi sclipind
Își urmează viitorul, fulger, sabie de-argint.

Flamură de gând și faptă peste vremuri, mereu verde,
Vântul scuturând rodește, floarea sfântă nu se pierde.
Când în lumea schimbătoare omul crește mai înalt
Făt Frumos ne-ademenește spre tărâmul celălalt.
Cât în viață ne-nsoțește moartea și destinul greu
Pentru neam să fim toți una, una-n Fiul Dumnezeu!

Pe cei duși nu pot în gânduri, nici în vorbe să-i cuprind
Căci lumina lor de aur mă topește în argint.
Visele se pierd pe ape și gândirile în taine,
Trup și minte se dezbracă și se-mbracă-n alte haine…
…Lumea duhurilor umblă pe pământ cu noi, pe drum,
Morți și vii, aceeași luptă o purtăm spre cer acum!…

Iar din urmă tot vin valuri bântuite de credință
Din lumina necreată, dragoste și biruință…
Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,
Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare,
Vin cu suflete curate să-I aducă lui Iisus
Și fiorii, și mărirea…Slavă întru cei de sus!…

Fiecare poartă-n sine străluciri de Hrist pe Cruce,
Trandafirii scurși din rană, vinul sângelui ce curge.
Orice fiu, orice fecioară poartă-n brațe flori deschise
De simțiri, de-nfăptuire, dulci pruncii din paradise…
Și în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare
Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare.

Negura se-ndepărtează în adâncul din afară
De lumină și de viață și se-neacă-n scrum și pară…
Feți Frumoși și Cosânzene nu se uită înapoi,
Zboară veșnic spre lumină, spre pământ și ceruri noi
Iar în mijlocul făpturii, Soare viu, Mântuitor,
Ne atrage și ne ține întru Tatăl Creator.

Se văd porți desferecate, de rubin și de safir,
De opal și de sardoniu, de smarald și de porfir…
Neamurile vii și moarte, și oștiri, și împărății,
Care-ascultă și-aud glasul, se-mpânzesc ca norii-n spații
Și în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:
Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…

Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind,
Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,
Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată
Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,
Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui
Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui.

Viață-n veci, Lumina lumii, bucurie, biruință,
Neînvinsă de-ntuneric, Te slăvim dintru ființă!
Bucură-te-n veci Fecioară, lume-a cerului mireasă
Ai luminii fii înalță taina ta de-mpărăteasă…
…Și de sfânta înviere, oglindindu-se-n Iubire,
Norii cerului se lasă scaun Veșnicului Mire!

Poemul e mai mult decât „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, adică e mai mult decât o dorință, e urmarea vederilor dumnezeiești legate de viitorul României în veșnicie. Și pentru că Sfântul Ilie și-a iubit enorm de mult țara și s-a rugat și se roagă pentru ea, a primit de la Dumnezeu descoperiri minunate.

Poem profetic, poemul acesta, Înviere, îmbină absolut remarcabil (din voința autorului), poeziile Epigonii, Scrisoarea III și Scrisoarea I (mai ales ultima parte, cea eshatologică) ale lui Eminescu.

Reamintesc prima strofă din Epigonii: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele[1],/ Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări”.

Versurile de mai sus ale lui Eminescu sunt ele însele o intertextualizare savantă din poeziile celor evocați de el.

Rememorarea Sfântului Ilie, însă, privește…veșnicia: „Când privesc nemărginirea-n vântul duhului de-argint/ Văd Arhangheli și văd Îngeri cerurile ocolind,/ Iar prin inimă-mi trec zorii Duhului ce scânteiază/ De-mi deschid grăiri în suflet, scânteieri, emoții, raze…/ Și plutesc în altă lume, nevăzută, din adâncuri/ Ce din dragoste se naște, din credință și din cânturi!”.

Sfântul Ilie nu se scufundă „într-o mare de visări dulci și senine”, ci „în altă lume, nevăzută, din adâncuri”, în Raiul adevărat, care în suflet „din dragoste se naște, din credință și din cânturi!”, din cântări de slavă înălțate Creatorului. Căci prin credință și dragoste, întru harul Său, „privesc nemărginirea”, contemplă nemurirea, veșnicia Împărăției dumnezeiești, „în vântul duhului de-argint”, fiind răpit la Ceruri cu duhul curățit de patimi.

Și ceea ce contemplă este cum „umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu” românesc, sunt „Sfinții Martiri” care „se îmbracă în lumină privind țintă la icoană”, la icoana Mântuitorului și la pilda jertfei Sale, astfel încât „Pe Hristos iubind în viață fericiți au mers la moarte,/ Către El, în veșnicie, neamul către cer să-l poarte”. Și el vede aievea cum cei „zdrobiți de cruce, de-nchisori și de prigoană” se înalță în slavă cerească și, în fața lor, „prin zările albastre cu surâs de aurore/ Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore”. Cerurile care înfloresc în culori deosebite în Rai, așa cum pe pământ își schimbă nuanțele în funcție de timp și ore.

În Împărăția lui Dumnezeu devin Sfinți „cu surâsul” României „în față și în ochi cu graiul mării”, cu graiul de lumină al mării scăpărând sub soare[2], care, la rândul lor, vin în ajutorul celor asupriți: „Austeri în simplitate” – căci caracterul lor simplu și auster se păstrează în veșnicie –, „ei smulg flori văzute-n cer/ Să le-mpartă cu blândețe celor care plâng și cer”. Ei aduc florile mângâierii din Paradis celor care plâng și suferă pe pământ.

În loc de „flamura verde” a Imperiului Otoman, evocată în Scrisoarea III de Eminescu, aici Sfinții României înalță „flamură mereu verde”, „de gând și faptă”, adică flamura nemuritoare a virtuților lor. Iar dacă Eminescu știa că, în lume, „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte” (Criticilor mei), Sfântul Ilie vorbește aici despre Sfinții care rodesc în Duhul Sfânt: „Flamură de gând și faptă peste vremuri, mereu verde/ Vântul scuturând rodește, floarea sfântă nu se pierde”. Vântul Duhului Sfânt flutură flamura pururea verde a virtuților lor în veșnicie și face sufletele sfinte să aducă rod, astfel încât „floarea sfântă” a vieții lor să nu se piardă, ci să rodească în Paradis.

„Când în lumea schimbătoare omul crește mai înalt/ Făt Frumos ne-ademenește spre tărâmul celălalt”, Făt-Frumos fiind Hristos. Când, în această lume pământească și trecătoare, un om crește mai înalt decât alții în înțelepciune și în virtuți, atunci e ademenit să caute tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, „tărâmul celălalt”, adică Împărăția lui Dumnezeu. Și dacă aici, în valea plângerii, în viața aceasta care e doar un vestibul al Veșniciei, „ne-nsoțește moartea și destinul greu”, trebuie să avem conștiința că neamul nostru adevărat trăiește dincolo, că aici e doar un picior de plai paradisiac și o gură spre Rai: „Pentru neam să fim toți una, una-n Fiul Dumnezeu!”.

Sfântul Ilie îi cinstește în versuri pe cei omorâți mișelește în temnițele cumplite ale „reeducării” comuniste (una dintre ideologiile care vor să ne șteargă memoria etnică și spirituală, după cum alții, azi, se alipesc de alte ideologii perfide, devenind marxiști și atei de bunăvoie): „Pe cei duși nu pot în gânduri, nici în vorbe să-i cuprind/ Căci lumina lor de aur mă topește în argint”. Lumina lor de aur, cu care strălucesc în Rai, îl făcea să se topească în argintul curăției aceleiași lumini a harului dumnezeiesc. Căci el îi vedea aievea astfel. Încât: „Visele se pierd pe ape și gândirile în taine,/ Trup și minte se dezbracă și se-mbracă-n alte haine…”, în haine în care numai Dumnezeu îi îmbracă pe Sfinții Lui.

Și tot aievea, în duh, vedea Sfântul Ilie cum Sfinții din Ceruri, mutați de pe pământ la Cer, ajută celor ce se luptă încă pe pământ: „…Lumea duhurilor umblă pe pământ cu noi, pe drum,/ Morți și vii, aceeași luptă o purtăm spre cer acum!…”. Iar aceste versuri sunt dătătoare de multă speranță și curaj, pentru noi…

Eminescu, în Scrisoarea III, descrie biruința armatelor române conduse de Mircea cel Bătrân împotriva lui Baiazid și a oștirii păgâne:

Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă /…/

Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; /…/
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri /…/

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung, încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna…

Sfântul Ilie transpune simbolic această biruință în versurile sale, marcând triumful Sfinților Martiri împotriva oștilor de oameni păgâni și de demoni:

Merge-n frunte uraganul, stelele tresar din loc,
Căci în mers și în privire poartă duhul nou, de foc,
Și prin zările albastre cu surâs de aurore
Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore. /…/

Dacă, pe pământ, „Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare”, în Cer, „umblă-n pas de înviere, prin slăvi, neamul meu și sper,/ Merge-n frunte uraganul”…

Și dacă vrăjmașii sunt, pe pământ, „câtă frunză, câtă iarbă”, adunați în șiraguri cu „coifuri lucitoare”, în Rai Sfinții Martiri români sunt „Mulți, ca frunzele din codri, scuturând mărgăritare,/ Dimineața în smerenii adumbrită-n Sfântul Soare”…

Și dacă „falnic armia română” se întinde, la Eminescu, după bătălie, sub cerul limpede al înserării, în care „izvorăsc din veacuri stele una câte una”, amintind geneza lumii, la Sfântul Ilie Sfinții se bucură biruitori „în liniștea luminii ce țâșnește din izvoare”, când „Cerul, visele și lumea se trezesc nemuritoare”. Și unde „prin zările albastre cu surâs de aurore/ Înfloresc tot mai frumoase cerurile prinse-n ore”.

Iar Sfântul Ilie a realizat acest exercițiu poetic la Aiud, bolnav fiind!! Nu acasă, în liniște, sănătos, cu Eminescu deschis pe masă…

Mai mult decât atât, poemul continuă oferind o replică fragmentului eshatologic din Scrisoarea I. Sau o continuare a lui, după ce „catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, stelele cerului văzut, material, și „în sine împăcată reîncep-eterna pace”.

Ceea ce Eminescu nu a scris este ceea ce se întâmplă mai departe în lumea nevăzută, în mod duhovnicesc, taina Revelației care i s-a descoperit și Sfântului Ilie:

Iar dacă Eminescu, cum spuneam, urmărind profețiile eshatologice ale Sfintei Scripturi, vede poetic cum „catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”, Sfântul Ilie, în vedenie: „ Lumea veche, cu tot cerul, în adânc o văd pierind”.

La Eminescu „planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frâiele luminii și ai soarelui scăpați” (și am arătat altădată că Eminescu a reinterpretat un vers din Anatolida lui Heliade Rădulescu, în care era vorba despre demoni: „cad rebelii-n spațiu”), în schimb, la Sfântul Ilie, „neamurile vii și moarte”, neamurile Sfinților care vor fi vii sau adormiți, când va suna trâmbița Judecății, „și oștiri, și împărății,/ Care-ascultă și-aud glasul” – glasul trâmbiței Îngerilor –, „se-mpânzesc ca norii-n spații”. Se împânzesc ca norii, fiind nori de lumină, duhuri ușoare și sfinte, înălțate pe norii slavei dumnezeiești. Și acești nori „se lasă scaun [tron] Veșnicului Mire” Hristos și „în cântec de-a pururi strigă-n Duh și în Cuvânt:/ Slavă, Sfântă Înviere! Slavă-n Tată Sfânt, Sfânt, Sfânt!…”.

Cred, așadar, că Sfântul Ilie a dorit să ofere o continuare duhovnicească eshatologiei din Scrisoarea I, considerând-o neterminată, fiindcă se oprește la ceea ce se întâmplă cu universul material. Însă Sfântul nostru poet merge mai departe: „Cei din Dumnezeu se-nalță peste-abise răsărind,/ Ei ajung ca să cunoască lumea veșnică…S-arată/ Adevărul și lumina izvorând prin Fiu din Tată,/ Preamărim în Fiu pe Tatăl, una-n Unul, slava Lui/ Umple cerul și pământul Duhul Sfânt al Tatălui”.

Căci dacă Eminescu scrisese că „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”, adică Adam și moartea adusă de el prin păcat, Sfântul Ilie scrie despre restaurarea omului în Hristos, vorbind despre „una-n Unul, slava Lui”, adică despre o slavă una a Preasfintei Treimi, a Unuia Dumnezeu, care umple toate și întru care trăiesc și se bucură toți Sfinții în veșnicie.

„Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. […] Precum și este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață». […] Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest [trup] muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest [trup] stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest [trup] muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?». […] Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (I Cor. 15: 22, 45, 51-55, 57).

[1] Filomelă = privighetoare.

[2] „Plăcută este ochilor noștri priveliștea mării liniștite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar și mai desfătător este să privești și să grăiești despre Biserica cea strâns unită după voința lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări și luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască”…, cf. Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, op. cit., p. 95.

tagged with pr. dorin picioruș, psa. gianina picioruș, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, teologie pentru azi

L	Ma	Mi	J	V	S	D
			1	2	3	4
5	6	7	8	9	10	11
12	13	14	15	16	17	18
19	20	21	22	23	24	25
26	27	28	29

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică [38]

Lasă un răspuns Anulează răspunsul