Zi: 7 februarie 2024

Într-un alt poem, intitulat Patriei, Sfântul Ilie scrie:

Dulci frumuseți ce pururi răsăriți
Sub strălucirea undelor privirii,
În preamărirea pură-a zămislirii,
În cer aș vrea etern să-nmărmuriți!

Veșmânt de grai și de iubire pură
Îți iei din ce aud și ce presimt,
Iar cei din jur se bucură-n argint
C-au prins insesizabilu-n făptură. /…/

Dar trăsnetul făptura ți-o așază
Surâsul tău m-absoarbe liniștit,
Pășesc ca-n vis pe lutul adormit:
Tot ce-i frumos adânc mă-nseninează. (Etc.)

Citim aici o dorință a sa ca tot ceea ce este frumos și curat pe pământ „să înmărmurească” în ceruri, în puritatea zămislirii lor, să primească haina veșniciei. Pentru că, de fapt, sunt ză- misliri ale harului dumnezeiesc. Și vedem aici o minunată măr- turie a lui, că a căutat și a iubit întotdeauna frumosul, ca o pecete a lui Dumnezeu în lume. Și după cum Eminescu zisese odinioară că cele „abia-nțelese, pline de-nțelesuri”, ele „fruntea-mi de copil o-nseninară” (Trecut-au anii…) și că inima sa „adânc o liniștește… răsărirea stelei în tăcere” (Sunt ani la mijloc…), asemenea Sfântul Ilie spune că: „Tot ce-i frumos adânc mă-nseninează”.

Sau scrie în ritmul Rugăciunii lui Octavian Goga: „Curg pe al inimii pustiu/ Dulci străluciri de nestemate…/ Aș vrea să simt izvorul viu/ Spre care sufletul se zbate” (Iisus: Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului).

Dar Sfântul Ilie a scris și o baladă în care și-a încrustat esența experiențelor sale, un poem intitulat Balada luminii închisorii din Aiud, notând că „ritmul e după The Ballad of Reading Gaol a lui Oscar Wild[1]. Ceea ce ne trimite cu gândul că poemul său este, din nou, o reluare a unui subiect dintr-o operă clasică, o baladă devenită simbol, care vorbea chintesențiat despre condiția deținuților. Îl reproduc mai jos pentru că face un fel de rezumat a ceea ce s-a petrecut cu el în viață și în temniță:

Știam că nu făcusem voia
Călăilor, trădării…
Dar ne ducea al vieții drum
Pe panta îngropării
Și orice zi era un an
În iadul închisorii…

Dar izbucneau în cer făclii
Din orice-ngenunchere,
Ne retrăiam copilării
Drept orice mângâiere
Și sufletul făcea nou pas
Pe treptele vegherii.

Pe-ntunecimi se revărsau
Fâșii de cer și Îngeri…
Visele-n noi se colorau
De chipuri și de plângeri,
Că din păcat veneam crezând
Că te înalți când sângeri.

Și nu eram deloc mirați
Când unul se rupea de rând,
Pășind, senin, în glod nătâng,
Ca semn de cruce-abia având
O biată piatră sură
Ce se-ngropa curând.

Poate al cerurilor scut
Ca-n slavă să ne urce,
Ne dă oțetul nebăut
Decât de Hrist pe Cruce,
Deși noi, poate, nu l-am vrut,
Dar care-n Rai te duce.

În spirit am văzut atunci
Lumină multă, multă…
Și-n porii trupului, oglinzi,
Simțirea ne-nflorea tăcută,
Adânc în raze străvezii,
Iradiere mută.

În bucurii curate far
Pe timp și rău și bun,
Ne risipeam în toate clar,
Ne regăseam pe drum.
Eram și nu eram. În noi,
Adânc simțeam fântâni.

Ne bântuiau de sârg furtuni
Când liniștiți vream să fim,
În margini infinitul
Voiam să-l împlinim
Și tot scrutam în zare
Cum să ne rezidim.

Că infinitul, dacă e,
E și oriunde și oricum,
Se termină și se-mplinește
Găsind sfârșit de drum,
În mine și-n oricare
Și ieri și mâine și acum.

Târziu mi-a apărut ce-am vrut:
Lumina nevăzută,
Atunci când gând și minte,
Tăcute, nu s-au mai văzut
Și-n duh, mergând ’nainte,
O lume-n spirit s-a născut…

Împărăția cerurilor este
Și înlăuntru și-n afară
De noi. Ea vine…Nu-i poveste!
Ci adevăr din „Cel ce este”,
Când o slujim pe scară,
Spre Ens, spre Veșnic Este!

Cel ce de moarte nu se teme
Laș nu va fi nicicând,
Dar demonii scornesc blesteme
Pe drumuri și în gând…
Apar străluminânde steme
Spre lașitate îndemnând.

Arhangheli, săbii sfinte-n cer
Ne-nvăluiau în dar,
Jertfă în lume și în cer…
Să îndrăznim!…Și har
Din Tată Sfânt eu sper
Să-mi vie fără de hotar.

Că vezi ispita și păcatul
Pândesc la fiecare pas
Și-n loc să cucerim Înaltul
Rămânem goi și de pripas!
De-aceea ne-ndreptăm asaltul
Spre cerul încă-n noi rămas.

Rugați-vă din întuneric
Și din lumină și oricând!…
Gândul adesea, luciferic
Se străduie născând
Și rău și bun…Himeric
Ne-nvolbură, tunând!…

Suiți-vă în cer pe scări
De aur și de fier!…
Tot ce produce-n piept mirări
Ascunde-vă-n mister;
Crescându-vă-ntrebări
În foc, călău și ger.

Și când gândești și când privești
În lumea de miracol,
În trup și minte te-ndoiești;
Păreri nebune-ți dau ocol
Crezând că ești și nu ești
De față-n plinul gol!

Când vid amar te prinde-n brațe
Raiul terestru te desfată,
Te-mprăștie și te răsfață
De parcă-o fată se dezbracă,
Cu nuri de flacără și gheață,
Întruna nevoind să tacă…

Că e minune sau spectacol
În ochii vii de forme plini
Să înflorești ca un oracol,
Să-ți curgă-n vine noul vin!…
Ai vrea-ntr-un univers miracol
Să mori și să te-nchini!…

Nu peste lumi să mergi plutind
Sau cosmos devenind să sorbi,
Prin porii toți al lumii jind,
Ci peste neantul slut și orb
Să-mprăștii aur și argint
Sfidând cel haos negru corb.

Că doar lumină din lumină
Eternă ești și vrei să fii;
Că după cer adânc suspină
Toți care, devenind copii,
Se-ntorc la Tatăl, fără vină,
În sânul sfintei bucurii…

Un ritm, un tremur de vibrații
Te-nalță tot mai sus, în nori…
E Duhul Sfânt în toți chemații!…
Nu-ți pasă dacă ai să mori,
Vei fi etern, ieșind din spații,
Din timp și din comori.

De cugetări sau scăldători,
De trupuri sau de patimi arse,
De flăcări, care vin din sori,
Ce-au răsărit și au apus;
Copii pribegi, copii din flori,
Fără să știm, unde s-au dus?!

Când tot ce ți-e mai drag și sfânt
Mocnite uri le înspăimântă
Și ce-ai mai scump pe-acest pământ
Îți terfelește, te înfruntă,
Să te coboare în pământ…
O, forță, tu te-nalță, cântă!

Țară divină, de lumină,
Țara mea este…O să vină
Vremuri când tu vei fi lumină
A celor care se închină,
Oricum și-oriunde: fii în Duh…
La sânul tău plâng și suspină!…

În surd, smerită umilință
Noi l-am răbdat pe Antihrist,
Dar ne-am supus întreaga ființă
Canoanelor lui Hrist!
Și schingiuiri, peste putință,
Noi le-am răbdat în suflet trist…

Dar, nu! Arhanghel de lumină
Venea din când în când la noi!
Eu l-am văzut, lumină lină,
În stânga mea, în plin război,
Când negre umbre crunt domină,
Șoptindu-mi grav: „Sunt lângă voi!”.

„Eu sunt aici!”. Și El era…
Arhanghel, Înger auriu,
Strălucitor. Nu tulbura!
Din foc și aur…Era viu!
Înima-n piept îmi tremura
De slava Lui…și mai târziu…

Și tot trecură ani de ani
Și mulți se-ntunecau de plângeri,
Când antihriști, tot mai avani,
Batjocoreau pe îngeri
Și îngeri deveneau sărmanii,
Că înger ești când sângeri!

Pentru Hristos și Legea Lui,
Tu, biet argat al astei lumi,
Slujești cinstit, ca să te sui,
De-a pururea să te-ncununi,
În plânsul nimănui,
Dar în vecia de minuni!…

Murind, de-acum, lumii din veac
Nu mi-a părut că pier,
Mereu mi-a fost un veșnic leac
Lumina mea din cer,
Când se rotea vre-un vârcolac
În gol, în haos sau în ger…

Cum Trup și Sânge este
Pâinea și vinul mistic,
Lumina nu-i poveste:
E hrană pentru mistic…
Trăim în „Cel ce este”,
Real și nu lingvistic!…

Etern dorind ca să devii
Tot mai adânc dragoste simți,
Pentru soție și copii,
Apoi cobori întru părinți,
Cu neamul tot vrei să învii
Din viforul de suferinți.

Fost-am copil, nu un zănatic,
Ci înțelept ca și un Sfânt
Și tot atras de stilul atic
Mă închinam spre cânt
Și, uneori, eram sălbatic
Pentru-a mă rupe de pământ!…

Tânjeam când după cer și mare,
După păduri și sâiuri[2]…
Și după multă tulburare
Ajuns-am în pustiuri.
Dârz, după multă închinare,
În vaduri curg iar râuri[3]…

Și m-am trezit, deodată,
Privindu-mă-n amieze,
Că ceru-n jur se făcu roată
Iar centru-ncepu să vibreze
Și dintr-un punct, mărirea toată,
Spațiu și timp să întremeze…

Și punctul unic, veșnic viu
Izvor puterilor și leac
Pentru trecut, prezent, târziu,
Dă forme veșnice-n vileag.
Singurul lucru, care-l știu,
E că mi-e pâine, vin, în veac…

De ce și cum ochii atrag,
Culoare, farmec, joc?!
În acțiune, spirit pur,
Întruchipări de foc,
Spațiu și gol se umple,
Creându-și timp și loc.

Mă rog întruna în pustiu,
Într-o eternă dimineață,
Să fiu atras și fiu să fiu
Cerului etern, de față.
Mereu mai pur, ca să înviu,
În veșnica Lui viață.

Și valuri tot izbesc
Să sfarme-a mea făptură,
Pe care încerc s-o construiesc
Sub grindina de ură,
Cu patimi oarbe, ce tot cresc,
Să-nchidă ruga-n gură.

Dar, din orice cădere
Și-nfrângere amară,
Mă-nalț cu-o-ngenunchere
În sfânta primăvară,
A lumii ce nu piere,
Când totul va să moară!…

Că dacă neamul nu ți-e drag
Când stai în lanțuri ferecat,
Lanțurile-n jos te trag,
Dus te lași, și fermecat
Și gândind pe furtișag
Stai arid și-ntunecat.

Iar în loc să ieși din foc
Aur tot mai pur, călit,
Tot zbătându-te pe loc,
De imagini năclăit,
Ai dori „să ai noroc”[4]
Și rămâi „un om sfârșit”[5].

Dar tu ai în clipa ta
Infinitul, veșnicia!…
Margini de vei căuta,
În tine le vei afla.
Dumnezeu, în fecioria
Inimii tale, va sta.

Dumnezeul nostru este
În afară și în noi,
Prin Hristos, lumină, veste
Și izvor de ceruri noi!…
Îndrăzniți! Nu e poveste!
El coboară întru noi!…

Lașii-n cârd cu mincinoșii
Te sărută, te îndeamnă…
Trădătorii și fricoșii
Te înjură, te condamnă…
Tu, în rând cu toți strămoșii,
Porți în eu pe Dumnezeu.

Sunt pe lume și nu sunt,
Spațiu-n timpul necurmat,
Dus de cosmicul avânt
Tot mai sus și resemnat…
Doamne-n Tine, Duhul Sfânt,
Sunt din liniști închegat.

Paradis în drum spre Rai
Aș dori să urc întruna,
Vălul, zarea mi-este struna…
Că lumina mi-este grai…
Tu, liniște să-mi dai
Și acum, și-ntotdeauna!…

Biruind a ta dogoare
Tu să fii nebiruit,
În a cerului suflare
Să urci spirit mântuit
Și în Sfântul, Viul Soare,
Fiu al Lui să fii primit!…

O clipă de extaz am vrut
Și cerul să-l găsesc…
Trupul: lumină s-a făcut,
Lumina-n toate o privesc,
Mai fragedă în nevăzut
Lumina Tatălui Ceresc!

Poemul, scris în 1964, mi se pare magnific și punct. Nu mai vreau să fac niciun comentariu. Din tot ce am spus anterior despre Sfântul Ilie, cred că și cititorii pot să prindă înțelesurile versurilor…

Singurul lucru asupra căruia aș dori să insist puțin este viziunea sa descrisă în versurile: „Și m-am trezit, deodată,/ Privindu-mă-n amieze,/ Că ceru-n jur se făcu roată/ Iar centru-ncepu să vibreze/ Și dintr-un punct, mărirea toată,/ Spațiu și timp să întremeze… // Și punctul unic, veșnic viu/ Izvor puterilor și leac/ Pentru trecut, prezent, târziu,/ Dă forme veșnice-n vileag./ Singurul lucru, care-l știu,/ E că mi-e pâine, vin, în veac…”.

Știm, din mărturia Sfântului Ilie, că este vorba despre „amiezele” de lumină dumnezeiască care i-au apărut în extaz și despre modul în care i s-a descoperit lui, în vedenie, Împărăția cerurilor: „Împărăția cerurilor este, pentru mine – așa cum a zis Mântuitorul – în inima noastră, dacă știm să o căutăm. Am înțeles acest lucru, atunci când am avut revelația diferitelor ei părți. Acolo, un punct devenea un univers de lumină și de extaz[6]. Am văzut fenomene și am simțit ceea ce nu se poate exprima în cuvinte, pentru că frumusețea și cele pe care le vedeam erau mai presus de orice vedere și închipuire omenească”[7].

„Din punctele din triunghiuri și dintre triunghiuri…care sunt imagini văzute extatic, Fericitul Ilie vedea cum apar noi universuri dumnezeiești la nesfârșit”[8].

Și de aici viața și trăirea lui În ritmul cerurilor:

Acestui cer i-am vrut adâncul…
…Și care vânturi nu m-au supt!
M-am revărsat pe tot pământul
Și umbrele îmi spun ce sunt!…

Lumina mea ce se scufundă
Nu și-a găsit destul abis
Și i-a rămas și-o să rămână
Mereu un cer, mai sus, deschis.

În carnea mea răsună golul,
Inima, gând…se fac de plumb,
Ecuatorul simte polul,
Întunecimi mă vor tăcând.

Plin de explozii siderale
În viața lumii putrezesc,
Pe-al morții vuiet, din spirale,
De galaxii mă rezidesc!

Eu, ochiul cerului, pustiul,
De veacuri spulberate-n cale…
Nu mă oprește să fiu fiul
Luminii peste lumi ovale…

Eu, fiul pururea în Fiul,
Celui ce este-n ceruri Tatăl,
Celor ce-mi cresc în duh pustiul
Le stau prea inimă curată!…

Stele pe ceruri să rămână,
Peste neant curgând șuvoi,
Din răni adânci, frunte și mână,
Sânge spre viața de apoi…

Din fulgere oglinzi, oglindă,
Lumini și candelabre pure,
Oceane și furtuni s-aprindă
Oglinzi între oglinzi, oglindă!…

Prea vie, veșnică să fie
Spre căutarea celor vii…
Rotind rotiri în veșnicie…
O, Făt Frumos, o apă vie!…

Mă opresc aici, deși mai sunt alte 9 volume ale operei Sfântului Ilie…

Însă timpul meu este prea puțin și oboseala prea mare și nu pot să mă aplec asupra lor cu migala și cu grija cu care aș dori, pentru cel care a văzut Biserica în slavă și a cântat în cuvinte omenești, în valea acestei lumi, pe cele văzute, auzite și simțite mai presus de lume:

Mireasa își revarsă
Miresmele-n avânt
Și bucuria curge
Din misticul ei cânt /…/

Biserică în vale,
În trist amurg și crug,
Cu Soarele-n simboale
Stă inima mea rug!…

---

[1] A se vedea: https://www.poetryfoundation.org/poems/45495/the-ballad-of-reading-gaol.

Și: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Ballad_of_Reading_Gaol.

Pentru traducerea românească: https://lyricstranslate.com/ro/ballad-reading-gaol-balada-inchisorii-din-reading.html.

[2] Sâi este numele unui râu din Teleorman, care se varsă în Dunăre. Și a transformat substantivul propriu într-unul comun. Voia să spună că tânjea după ape și păduri.

[3] Aluzie la magnificul vers al lui Coșbuc (pentru sugestia sonoră elegiacă): „În vaduri ape repezi curg”…

[4] Aluzie la cei care, „Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece” (Luceafărul)…

[5] Cred că e o aluzie la romanul cu același titlu al lui Giovanni Papini.

[6] Și mă gândesc dacă nu cumva punctul Tată din care se naște uni- versul, din Scrisoarea I a lui Eminescu, care este considerat de criticii noștri ca expresie a unei teorii științifice moderne, are, de fapt, cu  totul alte semnificații (având în vedere lecturile lui Eminescu din cărțile duhovnicești)…

[7] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu…, vol. I, op. cit., p. 18.

[8] Mărturie notată de Părintele Dorin, în: Despre omul Împărăției, op. cit., p. 72. Ibidem pentru imagine.