Lucian Blaga: poezie și metafizică

În volumul din 1919, cu care debutează Lucian Blaga, Poemele luminii, el se prezintă ca existență luminoasă și benefică în univers[1]. În chiar primul poem, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, își face un autoportret cosmic, ca entitate poetică iradiantă în acest univers, o „taină în taină” (cum va spune și mai târziu, în poezia Cutreier, din Ultimele poezii). „Lumina altora” este raționalistă, insinuantă în mod ucigaș în intimitatea fragilă a existenței universale, în timp ce „lumina mea” este potențatoare a misterului, nu insidioasă.

Este limpede metafora oximoronică a misterului nopții (regim nocturn al tainicului, al nepătrunsului), potențat de razele albe ale lunii, în care coexistă, așadar, lumina și întunericul tainei: „Și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari”: poetul se așază în „orizontul misterului și al revelării”[2], așa cum a teoretizat ulterior în Geneza metaforei și sensul culturii.

Căutând în tradiția poetică românească, aflăm un tablou asemănător, ca semnificație cosmogonică, într-un psalm al lui Dosoftei: „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”... (Ps. 73, 65-68 din Psaltirea în versuri[3]). Versurile Sfântului Dosoftei pot să nu fie impresionante stilistic pentru cititorul (post)modern de poezie și pot părea elementare față de rafinamentul expresionist al poemului blagian. În consecință, și ipoteza mea poate părea hazardată. Și totuși nu este.

Luna dă zare: imaginea poetică reprezintă deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă. Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes alterant. E o deschidere a lumii în a cărei vedere se poate cădea fără gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care poate adânci în sine, care e în același timp mirare și cunoaștere – cum avea să spună Nichita Stănescu: „E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi, /…/ și mâna-ntinsă simte o dimensiune,/ și fiece mirare e un nume” (Cântec, din volumul O viziune a sentimentelor). Luna care dă zare conduce spre altfel de orizonturi, unde – putem spune, împrumutând cuvintele lui Blaga – „ne găsim în zona nepipăitului, a inefabilului”[4].

Dar Blaga nu e primul care a sesizat aceste versuri ale lui Dosoftei. Eminescu scrisese, mai înainte: „Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniștea uitării,/ Dă orizon nemărginit/ Singurătății mării” (Luceafărul). Indubitabil, metafora i-a fost sugerată de luna ce dă zare în versul lui Dosoftei[5]. Eminescu a receptat corect semnificațiile: a da zare sau a da orizont acestei lumi e un gest auroral. Căci a zări zarea lumii înseamnă a fi o clipă contemporan cu începuturile ei, a trăi fiorul despărțirii luminii de întuneric și al ivirii imensității orizontului ei. La Blaga, „luna ce îmbogățește întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister” naște ceea ce tot el va numi „zariște cosmică”. Dar el a preluat ideea și viziunea de la Dosoftei, din Psaltirea în versuri[6].

În opera lui Dosoftei, natura cosmică este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în autorul psalmilor versificați pe „ctitorul poeziei lirice românești”[7] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic: „Încă zoare nu revarsă/ De soare, când va să iasă…” (Ps. 5. 7-8); „Ai tocmit și luna să crească, să scază,/ Să-ș ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte…” (Ps. 8, 9-11); „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stelele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare” (Ps. 73, 65-68); „Luna ai făcut cu rază,/ Să crească-n vremi și să scază,/ Și soarele ș-nemerește/ Apusul ce odihnește./ Din [în]tuneric feceș [făcuși] noapte…” (Ps. 103, 83-87); „Făcut-au lumini mare,/ De dau raze și zare /…/ Preste nopț[i] au pus lună/ Cu stelele-mpreună…” (Ps. 135, 25-34); „Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,/ A tot ceri lucă [lucire/ lumină] s-a rumpe, și acea de aur lună” (Prorocia sibilei Eritreia). Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[8].

Și parcă spre a ne asigura de impactul versurilor lui Dosoftei în conștiința lirică românească, George Coșbuc eminescianiza apelând chiar la imaginea poetică dosofteiană amintită mai sus: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger).

Eminescu a înțeles subtilitatea metafizică a cugetării lui Dosoftei din versul: „Tu ai tocmit luna de dă zare”. Pentru că a da zare lumii, prin lumina lunii, echivalează cu a scoate lumea din întuneric, din noaptea neființei, a o aduce întru existență, dar, totodată, a o și lumina treptat și cu gingășie, a-i descoperi contururile cu delicatețe poetică. De aceea și Luceafărul „dă orizon nemărginit/ Singurătății mării”, mare care este o oglindă universală, în care se reflectă tot cosmosul.

Cu alte cuvinte, Luceafărul „dă orizon” singurătății  universului. Pentru că universul, în lumina conștiinței sale de „logos alogos” (Origen), își simte singurătatea, simte nevoia unui partener de dialog, a convorbirii cu o lumină rațională superioară, care este omul. Dumnezeu a creat mai întâi lumina, pentru ca universul să-și simtă singurătatea, apoi pe om, ca partener de dialog și stăpân al universului. După cum, la Dosoftei, luna „dă zare” și soarele „răsare”, la Eminescu, Luceafărul „dă orizon” și Hyperion răsare „c-o-ntreagă lume”. El reprezintă solaritatea minții umane poetic-geniale care e în stare să convorbească cu rațiunile sădite de Dumnezeu în cosmos, să fie parteneră de dialog a cosmosului.

Dumnezeu nu a creat singurătatea, ci prin însuși felul în care a conceput întreaga zidire, El a creat, de la început, premisele comuniunii. „Prințul” eminescian care vorbește cu pădurea (O, rămâi…) reprezintă aspirația poetului spre revenirea la condiția adamică, după cum refacerea cuplului primordial (sesizată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) indică aceeași dorință de comuniune în ordinea pe care a creat-o Dumnezeu inițial.

Următorul, în succesiunea poeților noștri, care a sesizat aceste semnificații metafizice, a fost Blaga. De aceea, el a descris „cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții”. Și a declarat că: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”. Și aceasta pentru că luna care „dă zare” universului sugerează că frumusețea și profunzimea rațiunilor acestui univers trebuie contemplate și înțelese treptat, fără a ajunge vreodată la istovirea înțelegerii. Tainele ființei și ale firii sunt infinite și insondabile până la capăt.

Ulterior, Blaga a și teoretizat acest sentiment, vorbind de așezarea românului într-o „zariște cosmică”[9] și a omului, în general, „în orizontul misterului și al revelării”, recunoscut de el ca „modul specific uman de a exista”[10]. Și nu mă îndoiesc că sintagmele, care au devenit celebre, i-au fost sugerate de imaginea poetică a lunii care „dă zare” lumii și a luceafărului care „dă orizon nemărginit”. Pentru că, precum Heidegger, a plecat de la poezie spre filosofie, dar el nu a făcut cunoscute treptele poetice inițiatice care l-au orientat spre teoretizările sale filosofice.

Deschiderea „zării” sau a „orizontului” lumii, prin răsărirea aștrilor, reprezintă un act poetic al Creatorului, intermediat de luminătorii nocturni, a căror izvorâre îi producea atâta emoție geniului nostru romantic: „O, ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii…). Acest act poetic demiurgic dorea Blaga să îl imite cumva în poezia sa: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Altfel spus, Blaga voia ca lirica lui să fie echivalentul gestului divin de iluminare tandră a lumii, să fie lipsită de agresivitatea investigațiilor de tip epistemologic, venind în descendența modului dumnezeiesc de a crea, prin care orizonturile lumii se deschid cu blândețe, printr-o „lumină lină” (sintagmă ce oferă titlul unui imn ortodox pe care Eminescu îl iubea mult, încât își dorise să fie înmormântat lângă o mănăstire pentru a-l asculta în fiecare seară).

Crohmălniceanu a afirmat corect, despre Blaga, că „el descindea de fapt din Eminescu și regăsea vibrația înaltă a poeziei românești la sentimentul cosmic și fiorul metafizic”[11]. Și tot el amintea că Blaga a mărturisit undeva că a tins spre expresionism venind dinspre metafizica tradițională.

Între poeții moderni, un tablou cosmogonic incitant descoperim și la Ion Vinea, în versurile căruia Dumnezeu „dă voie stelelor, dă drumul lunii” (Tălmăcire), înserarea fiind, în descendență eminesciană, „ora fântânilor lunii” (Ora fântânilor), a lunii ca fântână cosmică de lumină. E ceasul când „lunalacăt pe tăcerea zării” (Erinnerung): luna descuie zarea lumii cu lumina sa, încuindu-i totodată tainele.

În Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, doar versurile „și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” trimit ceva mai limpede la Eminescu, care iubise tainele universului „abia-nțelese” (în mod rațional) și totuși „pline de-nțelesuri” (pentru „rațiunile inimii”, în cuvintele lui Pascal), în copilărie și în „armonia dulcii tinereți” (Trecut-au anii…), și care a ajuns, ulterior, la maturitate, la concluzia că, prin cunoașterea empirică ireverențioasă, acestea și-au pierdut farmecul haric, când: „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; /…/ Lipsește viața acestei vieți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Unde „lipsește viața acestei vieți” înseamnă că lipsește viața dumnezeiască, paradisiacă. Iar Eminescu recunoscuse că Dumnezeu îl mlădiase cu harul Său în pruncia sa, când „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac).

De aceea, și Lucian Blaga declară, în acest poem, că preferă cunoașterea care schimbă, „sub ochii mei” (prin vedere contemplativă, prin exerciții de admirație la adresa întregii creații), tainele în „nențelesuri și mai mari”. Așadar, Blaga, învățând din experiența marelui înaintaș, refuză să ucidă cu mintea tainele și se plasează în orizontul misterului și al revelației. Ba chiar se autodefinește poetic ca potențator de mister, precum luna. Mai târziu, Nichita Stănescu se va arăta și el preocupat de aceeași problemă: „Să nu te stingi, să nu lași alt eres/ să-ți dea o altă formă frunții,/ să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn, în volumul Laus Ptolemaei)…

Pe de altă parte, Blaga e nemulțumit pentru că există „un văl prin care nu putem străbate cu privirea,/ păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea,/ de nu vedem nimic din ce-i aievea” (Din părul tău, volumul Poemele luminii). Dar mai ales pentru că: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă” (Veșnicul). Fiindcă Dumnezeu i se pare cu totul incognoscibil, de nepătruns (ceea ce El este prin firea/ ființa Lui, dar nu și prin harul Său care inundă lumea și prin care omul poate să intre și să trăiască acum și veșnic în comuniune cu El). Blaga chiar Îl numește pe Dumnezeu „Nepătrunsul”, în poemul Lumina. Poem în care o strofă rezumă cosmogeneza biblic-eminesciană astfel: „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»”.

Desigur că Nepătrunsul este un termen apocrif pentru Dumnezeu, Cel ce a zis: „Să fie lumină!” (Fac. 1, 3). Iar cuvântul poruncii lui Dumnezeu este numit „semn”, pentru că este un cuvânt  aparte – de altfel, Blaga cel „mut ca o lebădă” (Autoportret, volumul Nebănuitele trepte) anticipează, întrucâtva, necuvintele lui Nichita Stănescu[12].

Dar „Nimicul zăcea-n agonie” rezumă versurile lui Eminescu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe” (Luceafărul). Blaga a conchis, de aici, zbaterea nimicului, agonia lui, din plasticizarea formidabilă a lui Eminescu. „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric” (Lumina): „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I).

Era nimic și întuneric. Nu era decât Dumnezeu, Nepătrunsul: „Pe-atunci erai Tu singur” (Rugăciunea unui dac), Care Se odihnea în Sine, căci „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” (Scrisoarea I). Era Nepătrunsul care „dat-a semn”: semn al venirii universului întru existență, semn al puterii Sale creatoare. Cuvintele Sale, „Să fie lumină!”, au fost semnul, semnalul începutului lumii. Foarte important este faptul că găsim, în aceste versuri ale lui Blaga, geneza biblică și cosmogonia eminesciană la un loc. Și aceasta este o dovadă în plus că Blaga nu credita teoria influenței esențiale a textelor indiene în opera lui Eminescu[13].

Dar Blaga exprimă, în versurile care urmează, din poemul Lumina, ca și în alte poezii, o concepție maniheistă, bogomilă, pentru că vede răul născându-se imediat, din primele clipe ale creației: „O mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”. Ce se iscă din patimi, însă, se va vedea în volumele În marea trecere și Lauda somnului, în care, „sub efectul unui covârșitor sentiment anxios […] Blaga devine prin excelență cântărețul tristeții metafizice[14]. Pentru ca, apoi, într-un poem din volumul La cumpăna apelor, să ajungă să spună: „Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,/ subt trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud” (Lumina de ieri).

George Gană observa: „poezia tristeții metafizice își are sursa într-un sentiment existențial, […] ca în această jelanie din ultimii ani: «În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi. /…/ tânjind /…/ să-nvie-n picurul din geana mea» (Lângă vatră)”[15].

Totodată, în lirica lui Blaga, se citește printre cuvinte un regret al neputinței de a descifra literele cosmice, precum în poemul Rune, din volumul La cumpăna apelor: „În chip de rune, de veacuri uitate,/ poart-o semnătură făpturile toate./ Slăvitele păsări subt aripi o poartă/ ’n liturgice zboruri prelungi ca viața./…/ Stane de piatră, jivine, cucută/ poartă-o semnătură cu cheie pierdută. /…/ Rune, pretutindeni rune /…/ Făpturile toate, știute și neștiute,/ poartă-o semnătură – cine s-o-nfrunte?”. Adică: cine s-o cunoască, cine s-o înțeleagă?

De asemenea, în poemul Corbul (volumul La curțile dorului), „Corbul… scrie-n zăpadă/ nou testament, sau poate o veste cerească,/ pentru cineva care… n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat”…[16].

Bibliografie în format clasic

Blaga, Lucian, Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefață de George Gană, Ed. Humanitas, 1995.

Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994.

Idem, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994.

Cheie-Pantea, Iosif, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002.

Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, volumul II, Ed. Universalia, București, 2003.

Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976.

Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996.

Tănăsescu, Manuela, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009.

Bibliografie online

Picioruș Gianina Maria-Cristina, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, articol publicat aici:  https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [44], articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/.

Idem, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Volumul I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Idem, Luceafărul [3] (articol publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/.

Idem, Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Idem, Epilog la lumea veche, volumul I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, Volumul I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/;

Idem, Istoria literaturii române. Poezia, volumul VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului, articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului [2], articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

Idem, Lucian Blaga între lumină și întunericul iadului (actualizat), articol publicat aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.


[1] Articolul de față a fost trimis prin email la Colegiul Național „Matei Basarab”, pentru Simpozionul Național „Restitutio Matei Basarab în ceas aniversar”: Societăți culturale și științifice, fundații, asociații și diverse organizații din România și Europa în secolul al XX-lea, ediția a V-a, din data de 9 decembrie 2022. De atunci nu am mai primit niciun răspuns.

[2] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 38.

[3] Cf. Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1978.

[4] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82.

[5] După cum am arătat și în articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/. Comentariul acesta a fost introdus în cărțile mele: Luceafărul (comentariu literar), Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/;

Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;

Istoria literaturii române. Poezia, vol. VI, Teologie pentru azi, București, 2021, cfhttps://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.

[6] Am sesizat apropierea dintre Dosoftei și Blaga, mai întâi, în articolele mele, publicate aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/ și, respectiv,   https://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/28/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-44/. Fragmentele acestea exegetice au devenit parte din cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.  Ulterior, le-am republicat în Istoria literaturii române. Poezia, Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/.

[7] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.

[8] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).

[9] Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, op. cit., p. 15.

[10] Idem, p. 38.

[11] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Ed. Universalia, București, 2003, p. 114.

[12] Înaintea lui Nichita Stănescu (care visa o limbă „poezească” sau „îngerească”), Lucian Blaga considera că „limbile omenești, câte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare și desfigurare”, apud Iosif Cheie-Pantea, De la Eminescu la Nichita Stănescu (reflecții literare), Ed. Excelsior Art, 2002, p. 130.

[13] „Schopenhauerismului și budismului li s-a dat, în schimb, în opera lui Eminescu, proporții de elefantiază. Prea puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime a poetului”, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 201-202.

[14] Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, op. cit., p. 131-132.

[15] George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, București, 1976, p. 283.

[16] Precizez că articolul de față este o comunicare științifică ce sintetizează câteva dintre rezultatele studiile mele, publicate online, după cum am indicat mai sus, la care se adaugă cele dedicate lui Blaga, dintre care amintesc:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/.