Predică la Duminica a 17-a după Cincizecime [2024]
Iubiții mei[1],
cine sunt ceilalți pentru noi, dacă nu vrem să comunicăm cu niciunul? Și cine suntem noi pentru ei, dacă nu ne cunosc? Căci toate fricile noastre false, toate presupunerile noastre greșite, toate tulburările noastre interioare se nasc din necunoașterea reală a oamenilor. Presupunem că vecinul ne vrea răul, pentru că ne-a privit într-un anume fel într-o zi. Dar nu stăm de vorbă cu el, ca să vedem ce crede cu adevărat vecinul despre noi. Căci, poate, fața lui spune una, dar în inima lui e altă grijă, altă frică, care nu are de-a face cu noi. Și noi trăim cu impresia falsă că suntem dușmăniți, că suntem vorbiți de rău, că suntem minimalizați de către oameni, când, poate, doar puțini fac acest lucru în mod real, iar pentru toți ceilalți le suntem indiferenți cu totul.
Să zicem, totuși, că cineva ne este potrivnic. Că se luptă interior cu noi înșine. Motivul? E al lui, e ce crede el despre noi! Cum am putea să îi schimbăm gândul, când schimbarea gândului său nu are de-a face cu noi? Dar ce putem să facem noi în acest caz? Putem să ne liniștim interior, să lăsăm toată grija aceasta în mâna lui Dumnezeu și noi să nu ne luptăm interior cu el. Pentru că lupta interioară cu cineva anume, ne transformă și pe noi în adversari, în potrivnici. Și ceea ce a început el față de noi, continuăm noi față de el și stăm amândoi în aceeași febrilitate continuă, în aceeași luptă interioară continuă cu celălalt.
Numai că această luptă interioară, această aversiune continuă față de celălalt, ne erodează pe amândoi, pentru că ne transmitem unul altuia răutate, cruzime, bădărănie și nu pace, iubire, prietenie. Și aversiunea e cea care ne ține pe loc, e cea care ne face să nu îl cunoaștem în mod real pe celălalt. Căci, dacă i-am da credit ca om, dacă i-am da atenție în tot ceea ce face, am observa de ce se manifestă rău față de noi. Pentru că răutatea față de noi ține de trecutul și de prezentul lui, de modul lui de-a fi. Și, cel mai adesea, el se răzbună pe noi pentru durerile lui vii, pentru resentimentele sale, pentru că nici el nu ne cunoaște.
Își evacuează durerea prin aceea că o revarsă în capul nostru. Dar o aruncă în curtea noastră nu pentru că ne cunoaște, ci pentru că nu ne cunoaște. Căci, dacă ne-ar cunoaște în adâncul nostru, ar vedea că nouă nu ne place cearta, nu ne place ura, nu ne place bădărănia, ci, dimpotrivă, vorba bună, pacea, întrajutorarea.
De aceea, e nevoie să-i privești cu putere de sus, nepătimaș, pe oameni, să îi privești prin harul lui Dumnezeu, ca să înțelegi cine sunt ei. Pentru că trebuie să vezi bunătatea și simplitatea din ei, adică ceea e dincolo de patimile în care sunt angrenați. Și marii Sfinți ai lui Dumnezeu au văzut dincolo de patimile oamenilor și i-au ajutat în mod real pe oameni, pentru că i-au întors la adâncul din ei, la ceea ce erau ei cu adevărat.
Pentru că te poți întâlni cu un om la un moment dat, care e într-o mare patimă, într-o cădere a lui, în adâncul Iadului, dar nu acea patimă îl caracterizează! Căci atunci când îl ajuți să se ridice din moartea lui și îl faci să meargă pe picioarele sale, adică pe traiectoria lui reală, el îți arată deodată o altă față, minunată, pentru că îți arată ce poate face pocăința, schimbarea reală din om. Și tu, care te-ai încrezut în el, care ai mizat pe bunătatea din adâncul lui, ai scos la lumină adevărul omului și l-ai făcut să fie om pe cel pătimaș. Și el îți va fi prieten, îți va fi recunoscător, te va iubi, pentru că l-ai văzut cu adevărat. Și l-ai văzut cu adevărat, pentru că l-ai văzut duhovnicește, l-ai văzut dincolo de patimile sale și l-ai ajutat să iasă din puțul morții, în care căzuse.
De aceea, măreția relațiilor dintre oameni constă tocmai în aceasta: în a vedea cu adevărat pe celălalt și în a-l ajuta să fie el însuși. Și ca să îl vezi pe celălalt trebuie să îl vezi dincolo de patimile lui, de vârsta lui, de naționalitatea lui, de sexul lui, de rasa lui. Ce contează că acum el e păgân sau e vrăjitor sau e homosexual sau e criminal? Dacă vezi în oameni, dacă vezi cu adevărat oamenii, îi vei privi dincolo de ceea ce sunt ei acum, în clipa de față și îi vei ajuta să iasă la lumină.
Pentru că oamenii pătimași își iubesc în mod rău, păcătos, viciile lor. Ei au o iubire stricată față de ei înșiși pe baza unor idei false. O ideea falsă, asta, ca iubirea sexuală între doi bărbați sau două femei, are la bază plăcerea, egoismul și nu împlinirea reală a oamenilor. Căci împlinirea reală a omului e viața cu Dumnezeu. Dar când Îl scoți pe Dumnezeu din ecuația vieții tale, atunci înlocuiești ideile Lui cu ale tale. Adică poruncile Lui cu viciile pe care ți le dorești. Și te arunci cu totul în iubiri interzise, în iubiri care nu îți fac bine, pentru că nu binele e voia ta, nu binele lui Dumnezeu, ci plăcerea.
Din filosofia plăcerii îți faci un mod de-a fi, vrei ca să îl popularizezi, să îl legiferezi, să îl impui cu forța în viața altora, dar asta o faci pentru că tu ai o luptă continuă cu Dumnezeu, cu Cel care nu e de acord cu tine și tu o știi foarte bine. Și ca să scoți pe omul plăcerii din filosofia lui trebuie să îi arăți că plăcerea păcătoasă nu are fundament real. Pentru că plăcerea păcătoasă ne strică interior în mod continuu, ne depersonalizează, pe când noi trebuie să ne sfințim continuu pentru viața noastră de aici și pentru cea veșnică.
Dacă mâncarea, băutura, plăcerea și indiferentismul religios ar fi modul nostru de a ne înveșnici, atunci n-am avea nevoie de Biserică și de viața cu Dumnezeu, pentru că le-am avea pe toate la îndemână. Însă, înveșnicirea noastră ține de relația cu Dumnezeu în Biserica Lui, ține de asceza noastră, ține de împlinirea voii lui Dumnezeu, ține de despătimirea noastră. Reala viață a omului are în centru pe Dumnezeu și Biserica Lui, pentru că slava Lui, cea care ne mântuie, coboară de la El în Biserica Lui prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Și mâncarea, băutura, averea și viața noastră trebuie binecuvântate și sfințite de Dumnezeu, pentru că scopul lor e de a ne ajuta pentru veșnicie și nu de a ne secătui de viață.
Tocmai de aceea, când Domnul ne spune că averile ne trag în jos, că ne lipsesc de pământ, nu se referă la greutatea și mărimea lor, ci la alipirea noastră pătimașă față de ele. Noi ne lipim pătimaș față de bani, față de trupurile noastre și ale altora, față de păcatele de tot felul și ne place să credem în mod fals că patimile noastre sunt „o mare deșteptăciune”. Dar patimile noastre sunt o mare prostie, cea mai mare prostie a noastră! Și oricât am dori noi să le considerăm „virtuți”, patimile noastre sunt rușinea noastră, sunt decadența noastră, sunt Iadul nostru. Pentru că de acum știm unde mergem: în Iad! Și de ce mergem acolo? Pentru că avem o viață de Iad, o viață plină de patimile Iadului și nu de virtuțile și de harismele lui Dumnezeu.
Și când marii Sfinți ai lui Dumnezeu se vedeau în Iad și se considerau vrednici de Iad, ei se vedeau cu adevărat pe ei înșiși. Pentru că își vedeau patimile din ei înșiși, patimile împotriva cărora luptau neîncetat și nu se automăguleau că sunt „lucruri bune”. Căci, dacă îți consideri patimile/ viciile drept „lucruri bune”, te satanizezi. Pentru că te umpli neîncetat de demonii care te învață să păcătuiești.
Când femeia hananea [γυνὴ χαναναία] [Mt. 15, 22, BYZ] s-a întâlnit cu Domnul, ea nu și-a ascuns adevărul din casa ei, nu și l-a fardat, ci și l-a expus în toată durerea lui. Pentru că ea I-a spus Domnului: „Fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται” [Ibidem]. Și când ți se demonizează copiii, ți se demonizează pentru că trăiesc pătimaș, trăiesc păgânește și nu creștinește. Însă ea și-a mărturisit păcatul de a fi o mamă neatentă, indiferentă la viața religioasă a copiilor ei, căci de aceea fiica ei a ajuns pe căi rele. Numai când a văzut că se demonizează, a intrat în panică și atunci, tocmai atunci, a văzut că a greșit în ceea ce privește educația ei. Lucru care se observă și în familiile noastre din plin.
Căci copiii drăcuie, înjură, se bat, se ceartă, sunt răi și invidioși nu din cauza lor, în primul rând, ci a lipsei de educație. Sunt lăsați fără supraveghere, sunt lăsați de capul lor, părinții și bunicii nu îi mustră pentru păcatele lor și ei înțeleg că „așa e bine”…Dar păcatul nu e niciodată „un bine”, ci e întotdeauna un rău, un mare rău în viața omului! Și când nu știi să vorbești și să te comporți în familie și în societate ești o calamitate pentru ambele. Iar dacă, când erai mic, nu ai fost învățat să vorbești frumos și să te comporți creștinește, e nevoie ca tu, ajuns adolescent sau tânăr sau matur, să înveți lucrurile bune, normale, pentru ca să ai o viață bună în familie și în societate. Căci vei fi pus în situația de a avea și tu copii și de a-i învăța. Și trebuie să îi înveți lucruri bune și nu rele, lucruri care să îi mântuie.
Credința sfântă și educația bună sunt marea comoară pe care o dăruim copiilor noștri. Dacă îi facem creștini autentici și dacă îi învățăm să gândească, să scrie, să citească, să studieze, să se împlinească în diverse arte, științe și meserii, atunci îi facem oameni capabili de ziua de mâine, dar și de Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că e nevoie să cunoști și să te instruiești continuu pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Credința implică multă citire, multă atenție, multă aprofundare a învățăturilor teologice, multă dăruire, mult exercițiu total, adică unul care implică întreaga noastră persoană. Pentru că în viața de credință, noi ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și slujirii oamenilor, dar, în același timp, ne împlinim în mod deplin în această slujire.
Femeia a vorbit cinstit despre realitatea din casa ei: dracii erau în fiica ei. Iar ea se simțea vinovată și responsabilă de situația fiicei sale, așa cum trebuie să se simtă orice mamă, orice părinte. De aceea, ea a cerut mila lui Dumnezeu [Mt. 15, 22] pentru fiica ei, dar și pentru ea. Căci atunci când Dumnezeu îți miluiește fiica, când ți-o vindecă, te miluiește și pe tine și toată casa ta. Pentru că demonii sunt alungați acolo unde Dumnezeu Se coboară în om! Și El Se coboară în om prin slava Lui cea veșnică, alungându-i pe demoni din noi, pentru că El dorește să Se sălășluiască în noi pentru veșnicie.
Tocmai de aceea, orice gând, orice sentiment și orice mișcare a trupului nostru, care nu sunt conforme cu slava Lui din noi, e un păcat al nostru față de Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne sfințește în mod deplin, pe când păcatul, oricare păcat, luptă împotriva Lui și a sfințirii noastre. De aceea, lupta noastră interioară e cu tot păcatul, cu toată patima, cu toată împotrivirea față de Dumnezeu, pentru că nimic rău nu ne face bine. Căci acolo unde sunt demonii, acolo e și Iadul, pe când acolo unde e Dumnezeu, acolo este și Împărăția Lui cea veșnică. Iar noi luptăm împotriva demonilor neîncetat, pentru că dorim să fim și să rămânem pentru veșnicie locașurile cele raționale ale lui Dumnezeu.
Și când femeia și-a arătat credința ei în Domnul, credința ei profundă, abisală, El a recunoscut în fața tuturor credința ei cea mare. Căci i-a spus: „O [Ὦ], femeie [γύναι], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]! Să-ți fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Mt. 15, 28, BYZ]. Pentru că atunci când voiești binele, voiești ca Dumnezeu. Căci El e Binele și le dorește oamenilor tot binele. Și când accepți binele lui Dumnezeu ca binele vieții tale, atunci nu mai suporți păcatul, nu mai suporți nicio patimă, pentru că știi că orice păcat și orice patimă sunt minciună, sunt rău, sunt Iad. Și a sta în minciună înseamnă a sta în rău, pentru că binele e bun, e frumos, e curat, e curățitor, e luminător, e sfințitor, e mântuitor.
De aceea, când spunem despre cineva că se minte pe el însuși, spunem, de fapt, că el consideră o anume minciună drept adevăr. Și mulți se mint pe ei înșiși crezând tot felul de erezii, de drăcisme, de minciuni. Se mint că se simt bine, că sunt împliniți, că sunt iubiți, că iubesc, când știu foarte bine că nu o fac. Și mințirea de sine e o rămânere în rău, o rămânere în patimi, pentru că reala viață e o lucrare continuă a binelui, adică a voii lui Dumnezeu.
Domnul a lăudat credința, a lăudat iubirea de mamă a femeii, a lăudat pocăința ei, a lăudat umilința ei, a lăudat recunoașterea de sine a ei, a lăudat înțelepciunea ei. Pentru că a ales viața cu Dumnezeu și a spus pe nume vieții păcătoase: că e o viață trăită împreună cu demonii. Glasul femeii, ieșit deodată din peisaj, este evenimentul prin care un om se revelează pe sine. Ca să afle alții despre noi, trebuie să ne exprimăm trăirile noastre. Și dacă îți exprimi trăirile tale aruncând cu mâncare în operele de artă din Muzeu sau intrând goală într-o Biserică, arăți că în tine ai răul, că ai împotrivirea. Dar dacă începi să scrii despre tine, să îți pictezi interiorul, să vorbești despre planurile tale bune, atunci oamenii au în față o revelare a credinței tale, a personalității tale, a vieții tale.
Căci, iubiții mei, ca să ne cunoască alții, trebuie ca, mai întâi de toate, să începem să vorbim despre noi înșine. Ieșirea din muțenie este ieșirea la lumină. Cât stăm muți, indiferenți, incomunicabili, nimeni nu știe ce fel de pești înoată în noi. Suntem ca adâncul oceanului, fără ochi să-l privească. Dar când dorim să fim cunoscuți, să fim iubiți, să fim apreciați, atunci ieșim cu adâncul din noi la lumină, scoțând oceanul la vedere.
Luni, la întrunirea preoțească la care am fost, mai înainte de a se aduna oamenii, am început să citesc pe telefon memoriile ÎPS Calinic Argatu pe care le downloadasem în seara anterioară[2]. Și m-au captivat imediat autoironia, detaliile fine, modul plăcut, ingenios, în care și-a prezentat chemarea la Arhierie și hirotonia sa întru Arhiereu. Dacă nu citeam aceste rânduri și, mai apoi, cartea, n-aș fi intuit niciodată viața interioară a Arhiepiscopului de dincolo de fața sa mată, riguroasă cu care slujește. Pentru că îl cunosc de ani de zile, de când eram elev seminarist, dar în ipostazele lui bisericești, la Slujbe. Însă, când omul te introduce în viața lui și îți dă să vezi și bunele și relele sale, atunci devine cu adevărat uman. Pentru că începi să iubești omul, să îl apreciezi în profunzimea lui, adică pentru modul frumos, gingaș, adevărat în care îi vede pe ceilalți.
Pozele sociale nu spun nimic adevărat fără Jurnal, fără amănuntele intime. Una e ceea ce văd alții din tine și alta e cine ești tu cu adevărat. Dar pentru adevăratul tu trebuie să muncești să îl scoți la lumină, să îl scrii, pentru ca oamenii să te cunoască cu adevărat. Am iubit dintotdeauna Jurnalele, confesiunile intime ale marilor oameni. Pentru că ele sunt o sursă imensă de adevăr, de adevărat trăit, de adevăr înțeles personal. Și când mă apropii de un om cu adevărat, mă apropii și de adevărul meu, pentru că semănăm în adâncul nostru.
Tocmai de aceea, vorbirea cu oamenii nu e trăncăneală, ci e nevoie reală. Avem nevoie să vorbim despre orice în mod deschis. Pentru că rostul vorbirii e acela de a ajunge la concluzii, la concluzii personale. Vorbirea are o finalitate foarte bună: cunoașterea de sine și dorința de a ne schimba mereu înspre și mai bine. De aceea, eu când vorbesc cu omenii scriu, scriu și în ei, cât și în mine, pentru că scriu lucruri spre aducere aminte. Ne imprimăm în alții cu chipul nostru interior și exterior, iar cuvintele sunt dezlegări ale tainei noastre, ale adevărului nostru, sunt mărturii reale despre noi. Fără ele rămânem necunoscuturi vii.
Și, o, câte necunoscuturi sunt peste tot pe lângă noi!…Atâtea tăceri și atâtea necunoașteri!…Pentru că nu facem gestul de a ieși în față, de a vorbi despre noi, de a ne revela în fața tuturor.
Însă marea înviere de obște va face acest lucru pentru toți: ne va pune în evidență. Sfinții vor fi plini de lumina lui Dumnezeu și ne vom bucura de ei, pentru că din ei va țâșni neîncetat binele lui Dumnezeu, dar ne vom simți departe de cei plini de întuneric. Pentru că cei păcătoși ne vor revela atunci inconsistența lor interioară, lipsa lor de comuniune, lipsa lor de iubire, lipsa lor de bine. Tocmai de aceea, vom fi cu totul lipiți de comuniunea cu Sfinții Lui, pentru că pe ea ne-am dorit-o. Căci nici aici, acum, nu ne simțim bine cu cei păcătoși, nu ne place viața lor, pentru că ea e plină de întuneric, de corupție, de stricăciune.
Dar întindem mâna oricui voiește să iasă din Iad! Îi întindem mână plină de dragoste, pentru că știm cum arată Iadul. Și noi am fost în Iad prin păcatele noastre! Și noi am cunoscut amărăciunea morții! De aceea îi ajutăm pe toți cu voia lui Dumnezeu, cu binele Lui, pentru ca și ei să fie vii. Și împreună să ne bucurăm cu Dumnezeul nostru treimic și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
[1] Începută la 8. 21, în zi de marți, pe 13 februarie 2024. Soare, 4 grade, vânt de 14 km/ h.
[2] Cartea este aici: https://arhiepiscopiaargesuluisimuscelului.ro/images/IPS-Parinte-Calinic/Publicatii/Toata-vreamea/Toata-vreamea-.jpg.
