Mărturii II. 33
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 2)
*
Sfântul Dumitru Teologul: „Sărbătoarea înseamnă și un timp al luminii. Este plină de lumină. Nu poți să ți-o închipui altfel decât ca pe una plină de o lumină spirituală. Parcă celelalte zile sunt zile mai închise, mai întunecate. Însă asta, chiar și când nu e soare, are o lumină în ea, pentru că are sensul veșniciei. Căci fără Dumnezeu și fără sensul veșniciei nu există sărbătoare. Prin sărbătoare depășesc timpul. Sunt lansat prin ea în eternitate. Parcă nu mai trece niciodată…Și aceasta o simțim mai ales când ne rugăm și când ne ducem la Slujbă, la Sfânta Liturghie. Atunci parcă trăim ieșiți din temporalitate. Și parcă ne-am uitat grijile…
Oamenii se îmbracă altfel în sărbătoare. Când îl vezi pe un om cu hainele lui de peste săptămână îți pare că e un om cam aiurit, cam prost, pentru că lumea râde de el: «Uite-l pe el îmbrăcat așa și uite că nu merge la Biserică!». Dar de sărbătoare toți trebuie să se îmbrace în haine curate, în haine de lumină. Parcă e un fel de simbol al luminii în care vom trăi în veșnicie. De aceea e o strânsă legătură între sărbătoare și veșnicie. În sărbători parcă trăim mai mult prezența veșniciei” [1].
*
Același: „Bunătatea Sfinților se arată și în lumina feței lor. Bunătatea e legată și de lumină. Omul egoist e un om care are și ceva întunecat pe fața lui. Are și ceva închis. E o închidere în el [însuși]. Dar nu o închidere luminoasă! Căci există și o închidere luminoasă, [în gânduri mari, sfinte], ci o închidere în lucruri mărunte, în griji mărunte. În forme de lăcomie pentru cele din lume, în forme de satisfacere interioară. Și pe acest om îl simți că se închide în el [însuși]. Vrea să te aibă și pe tine, căci niciun om nu e fără altul, dar vrea să te aibă pe tine pentru a te exploata. Și în aceasta se vede că omul nu poate fi fără altul. Pe când omul deschis față de altul, cu faptele lui bune, cu gândurile lui bune, cu voința lui de a se comunica [pe sine], este un om luminos. Comunicabilitatea e ceva luminos în om. Și asta nu se sfârșește! Cum nu se sfârșește nici cealaltă: închiderea în egoism. Iar lăcomia egoistă, lăcomia de mândrie, aceea de a fi cineva, nici aceasta nu se sfârșește. Încât veșnicia e legată cumva de om. Dar omul înaintează în ea, sporește în ea, pe când Dumnezeu e veșnic”[2].
*
Părintele Arhimandrit Zaharias Zaharou: „Am văzut și văd oameni venind traumatizați, cu fața desfigurată, complet epuizați, deoarece sufletul lor s-a alipit de patimi, de patimă. Vin, însă, cu smerenie și cu inima arzând, la Spovedanie și la Dumnezeu, și Dumnezeu ia acest nimic, care reprezintă tocmai materialul potrivit pentru El. Deoarece Dumnezeul creștinilor are puterea și harul de a crea din nimic, ia acest nimic, acest om care se află într-o stare de mare stricăciune și cădere și, în puține zile, cu harul Sfintelor Taine ale Bisericii și prin chemarea numelui lui Hristos, îi vezi și te rușinezi să-i mai privești în ochi, pentru că devin fii ai Bisericii cu chipuri de lumină”[3].
*
Același: „Aceste experiențe [dumnezeiești] sunt date în Biserică de Sfântul Duh. Nu poate să spună oricine astfel de lucruri, deoarece trebuie să arate și roade care să fie în acord cu aceste experiențe pe care mărturisesc că le au. Biserica le cercetează pe toate și le verifică, cu răbdarea ei, cu Duhul care sălășluiește în Biserică și nimic comun, necurat adică, nu pătrunde în comuniunea Sfinților!”[4].
*
Același: „Înlăuntrul Bisericii nu există nici contradicții, nici competiție, nici mândrie pentru darurile specifice, ci există, pur și simplu, o minunată comuniune dumnezeiască a oamenilor plini de har, o minunată comuniune a darurilor [dumnezeiești]. Sfântul Apostol Petros spune că darurile lui Dumnezeu sunt de multe feluri [I Petr. 4, 10], că darurile lui Dumnezeu sunt felurite, dar nu există niciun fel de împotrivire, de competiție sau de contradicție între ele, ci sunt complementare. În așa fel încât credincioșii devin părtași tuturor darurilor Sfântului Duh. [Și aceasta,] deoarece Dumnezeu știe că niciun om de pe pământ nu poate să cuprindă în sine întreaga bogăție a darurilor Sfântului Duh. Este cu neputință! De aceea a dat naștere în istorie unui trup, cel al Bisericii Sale, căreia să-i transmită toate darurile Sale. Iar mântuirea desăvârșită constă tocmai în a deveni cineva mădularul acestui trup și să participe – lucrând el însuși un mic dar al său prin pocăința lui – și să devină astfel părtaș tuturor darurilor ale tuturor Sfinților.
În aceasta constă o așa de mare mântuire, cum spune Sfântul Apostol Pavlos, în aceasta constă. De aceea nu putem altfel. Trebuie să fim smeriți. Oamenii harismatici ai lui Dumnezeu au o singură luptă: care dintre ei se va smeri mai mult în fața celorlalți harismatici. Lucrul acesta îl vedem foarte limpede în întâlnirea dintre Sfântul Zosimas și Cuvioasa Maria Egipteanca. Sfântul Zosimas, care era Ieromonah, a întâlnit-o pe această Sfântă care trăia ca Pustnică, dincolo de Iordanis, și a văzut în această femeie daruri mai presus de fire. De exemplu, în timp ce se ruga, a văzut-o ridicându-se de la pământ. Și când vorbea cu Sfântul Zosimas, vorbea cu cea mai mare înțelepciune pe care o au numai Dascălii pustiei, deși ea nu văzuse om timp de 40 de ani în pustia în care trăia. Era învățată direct de Dumnezeu, de Duhul lui Dumnezeu, prin asceza pe care o făcuse.
Când a văzut toate acestea s-a umplut de uimire, deoarece motivul care-l scosese în pustie anul acela era un gând, o ispită. Îl ispitise gândul: Oare există un om pe pământ care să mă poată învăța ceva nou despre viața duhovnicească, un lucru pe care să nu-l fi cunoscut încă? Și atunci Dumnezeu a intervenit îndată în viața lui, spunându-i: «Ieși», i-a spus, «în Duminica iertării!» – când Pustnicii plecau în pustie să petreacă tot Postul Mare și să se întoarcă în Sâmbăta lui Lazaros, pentru a prăznui Sfintele Patimi și Învierea Domnului. «Ieși dincolo de Iordanis și vei afla, vei primi învățătură!».
Și acolo a întâlnit această femeie care era mai presus de fire și care i-a povestit viața ei. Ajunsese în adâncul Iadului…unde foarte rar oamenii ajung la o astfel de cădere, și apoi a ajuns la o așa înălțime duhovnicească încât…era Înger! Când s-au întâlnit, Sfântul Zosimas i-a adus și ceva de mâncare și ea a luat câteva semințe uscate și a zis: «Ajunge aceasta cu harul lui Dumnezeu!». Adică, cu harul lui Dumnezeu, ajunsese să aibă îndestulare în toate.
A rugat-o Sfântul să binecuvânte masa. Dar ea i-a spus: «Tu vei binecuvânta, deoarece ești Preot!». Și Sfântul, care avea darul discernământului, i-a zis: «Puterea vieții nu constă în slujirea pe care o avem, ci în darul lui Dumnezeu pe care-l avem. Iar tu ai darul mai mare, tu să binecuvânți!».
Și a avut loc un dialog între ei. Sfânta insista să binecuvânte Zosimas, iar Zosimas să binecuvânte Maria Egipteanca. Și la sfârșit a binecuvântat Maria Egipteanca. Ceva înfricoșător, revoluționar! Și lucrul acesta îl înalță și pe Sfânt, o înalță și pe Sfântă. Îl înalță pe Sfânt deoarece avea smerenia și harul lui Dumnezeu de a discerne marele dar dumnezeiesc din femeia aceea, din sora lui, de a se smeri în fața darului ei și de a cinsti darul acesteia. Aceasta este atitudinea tuturor oamenilor plini de har!
Fiecare om în Biserică are un dar. Și atitudinea celor care au darul este ca atunci când văd darul semenilor săi să se smerească mai mult decât se smerește celălalt. Și atunci se dă naștere la o minunată comuniune a oamenilor plini de har, a Sfinților lui Dumnezeu”[5].
[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=zIeFf5blsy8, min. 56-58.
[2] Idem, min. 58-1.00.
[3] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=fZMRwMFFOiY&t=968s, min. 16-17.
[4] Idem, min. 18.
[5] Idem, min. 20-26.