Zi: 20 februarie 2024

Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, București, 1973, 205 p. PDF.

*

„Pentru Marin Preda, conversația obișnuită e un mod de confort și de destindere”, p. 25.

„O vârstă respectabilă e un motiv de îngrijorare”, p. 33. „Mi-aduc aminte că Arghezi, când a împlinit optzeci de ani, a ținut un discurs, cu glasul lui bâțâit și subțirel, și ne-a făcut o urare care conținea acest adevăr. „Să trăiți cât și mine!“ ne-a zis. Este o urare care merita să fie luată în serios”, p. 33. „Mă gândesc, de pildă, la conjudețeanul meu Galaction care, înainte de a muri, a stat în pat timp de aproape zece ani, dacă nu mă înșel, paralizat complet și lipsit de grai, chinuindu-se astfel pentru păcatele nu se știe cui. Poate ale lui. Poate, cum spunea mama, păcate de la nouă neamuri. Chin îndelung, înspăimântător, pe care i-a fost scris părintelui să-l îndure, lipsit și de puterea de a scrie și de puterea de a vorbi, două instrumente de care se legă strâns însuși sensul existenței sale”, p. 34.

„Aveam, într-adevăr, această stare de încetineală. Trebuia să mi se spună un lucru de mai multe ori ca să-l înțeleg”, p. 37. „După experiența mea, omul devine moral în momentul în care trăiește prima spaimă”, p. 52.

„Contrar opiniei curente, nici Creangă nu este un scriitor accesibil tineretului, ci un mare artist care trebuie savurat la maturitate”, p. 65.

Marin Preda a văzut o moară de vânt pe lângă Sibiu, p. 66. Nu aprecia filosofia budistă, p. 68. Îi plăcea Schopenhauer, p. 68. Îi considera pe Balzac și Tolstoi superiori lui Cervantes, p. 68. Dostoievski, referindu-se la Don Quijote, spunea că este „cea mai tristă și cea mai frumoasă poveste din literatura lumii”, p. 69.

Eminescu „rămâne însă un poet original, atât prin tragismul său, care este deosebit de cel al romantismului german, cât și prin forța sa de expresie specifică geniului și reprezentând virtuțile creatoare ale poporului nostru, în acel timp și nu numai în acel timp”, p. 72.

„În literatura română, un contemplativ al naturii este Sadoveanu, un om care, așa cum am mai avut ocazia să spun, integrează ființa umană în natură ca pe o vietate de un gen deosebit”, p. 73. Iar „pagina aceea [a lui Sadoveanu], în care el spune că planeta noastră este de fapt o planetă a păsărilor, nu a oamenilor, este de o mare poezie”, p. 74.

„Moromete al meu este și el un contemplativ, iar drama lui este drama contemplativității, de care pomeneam mai înainte. Iluziile lui sunt prezente, adevărate, dar el nu acționează. Ca să fie un Don Quijote, Moromete ar fi trebuit să acționeze în spiritul iluziilor lui”, p. 74. Lui Moromete „îi place viața ca miracol de contemplat. De aici vine concepția sa tradițională despre viața țărănească”, p. 77.

„Când avem douăzeci de ani, visam la tot ce e cu putință, pentru că, într-adevăr, la acea vârstă totul e cu putință, în fața gândurilor noastre nu există obstacole”, p. 78.

Marin tocmai visase că cineva i-a omorât calul și că plângea pentru el, p. 79. El mărturisește că a avut o deplină conștiință de sine de pe la 3-5 ani, p. 79. „Cum mă simțeam ocrotit de părinți, mă simțeam ocrotit și de Dumnezeu, pe care Îl credeam prezent în lucruri și ființe, ca pe un Creator”, p. 81. A început să aibă o gândire reflexivă de la vârsta de 14 ani, după ce a citit Descartes, Discurs asupra metodei…, p. 81.

„Pentru prima dată am văzut un om mort atunci când vecinul nostru, un flăcău care abia se însurase, din familia lui Ion Dumitrache, nu mai țin minte cum îl chema, a murit călcat de căruță”, p. 84.

Lupta interioară cu moartea: „În colțul străzii care dă pe bulevardul Ardealului s-a oprit o mașină și din ea a fost scos un om cu costum pe el, cu cravată la gât, cu pantofi în picioare, cu ceas la mână, cu tot ceea ce este un om. Părul negru lins peste cap; avea și-o mustață. Numai că era plin de sânge. Era mort. A fost pus jos pe trotuar de către brancardier; un om s-a dus să anunțe pe cineva dintr-o casă, să vină și să deschidă. M-am oprit, eram singurul trecător în acel minut, și m-am uitat intens la omul de pe brancardă, care era mort. Și atunci am simțit că se produce asupra ființei mele o agresiune, că cineva încearcă să-mi strecoare ideea că cel de pe targă este om și este mort și că, deci, așa cum i s-a întâmplat lui să fie pe targă și să fie mort, s-ar putea să mi se întâmple și mie, să fiu în locul lui; nu acum, dar oricând. Am respins acest gând, m-am uitat cu un sentiment teribil de tărie și de rezistență la ceea ce vedeam jos, și în clipa aceea n-am mai văzut un om, ci am văzut moartea. Am privit moartea în față cu o senzație foarte puternică de sfidare liniștită, respingând agresiunea care încerca să se săvârșească asu- pra conștiinței mele. Și am stat așa multă vreme, simțindu-mă perfect calm, suveran și sigur de ființa mea nemuritoare. După care m-am îndepărtat. Era și momentul, pentru că se deschisese ușa. Am plecat și în secunda următoare am și uitat…”, p. 85.

În copilărie: „După ce mă spovedeam și ieșeam de sub patrafir, simțeam că acuma sunt curat, că nu mai am nici un păcat, că toate păcatele mi-au fost iertate”, p. 86.

L-a văzut ultima oară pe tatăl său cu o lună și ceva înainte să moară, p. 89.