Convorbiri cu Marin Preda [2]
Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, București, 1973, 205 p. PDF.
*
Scriitorul, accentuează Marin, are problema libertății. Se gândește ce să facă el cu atâta libertate în scrisul său, p. 92. Însă, „dacă scriitorul, artistul în general, e mai liber decât alții în profesiunea lui, nu e liber față de inspirație, pe care trebuie s-o servească și să fie la înălțimea ei. Asta face ca scriitori ca Balzac să fie numiți «ocnași ai scrisului». De fapt, el a fost un servitor al inspirației sale prelungite, care nu l-a părăsit o clipă toată viața, ca și pe Sadoveanu. Dar sunt mulți scriitori români foarte talentați care n-au scris decât prea puțin”, p. 93. Și Marin ne spune că el atrăgea inspirația la sine „printr-o conștiință puternică a responsabilității [față de scris]”, p. 94. Prin grija de a scrie la înălțimea puterii sale de creație.
Iar pe lângă grija continuă pentru a scrie, Marin Preda ne propune și călătoriile. „Călătoriile, și în suprafață și în adâncime, în viața oamenilor. [Scriitorul trebuie] să umble din oraș în oraș, din sat în sat, ca un pelerin, să stea de vorbă cu cine vrea”, p. 94, pentru a putea scrie lucruri profunde despre oameni și lume.
După ce a stat aproape o lună la Căldărăști (el îi spune Căldărești)[1], pe lângă Buzău, a început să scrie vol. al 2-lea din Moromeții, p. 95. „Statul pe loc al scriitorului care nu scrie mi se pare o condamnare la eșec”, p. 95. „În Șoimii, el dă de gândit, ghicești că în Sadoveanu zace un scriitor, dar cât de mare era avea să se vadă încetul cu încetul. Condiția ar fi deci că scriitorul veritabil, marele scriitor, să nu întârzie prea mult, totuși, să se arate ca atare și, pentru a nu întârzia, să scrie, [el trebuie] să-și stimuleze inspirația”, p. 98.
Preda credea că nu poate trăi fără marile cărți ale lumii, p. 101. Labiș i-a făcut cunoștință lui Florin Mugur, intervievatorului, cu Marin Preda, p. 103.
Era cutremurat de escaladarea continuă a răului: „se pare că această limită nu există, [că] nu sunt bariere spre infern pe care omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că el le poate trece”, p. 107. Dar oamenii „pot stabili punți de înțelegere care rămân totdeauna mai tari decât presiunile evenimentelor, rele sau chiar monstruoase, ale timpului”, p. 107.
„Verbul otrăvit” al lui Arghezi, p. 110. Marin era de părere că scriitorii trebuie să scrie cărți cu caracter universal, p. 113. Ivo Andrić, p. 114, laureat Nobel, sârb[2].
„Infirm această caracterizare a prozei mele, drept proză de analiză”, p. 116; „analiza ucide mișcarea…Grija mea este de a dezvălui, prin orice mijloace, directe sau indirecte, o stare sufletească, o idee care îl obsedează pe erou, un conflict care se naște…”, p. 118. Și, mai ales, el dorea să își smulgă personajele din el însuși, pentru ca să le pună pe foaie și fie citite de către toți, p. 118.
Nu i-a plăcut întâlnirea cu George Călinescu: „Era în el ceva crispat, ceva nefiresc, care împiedica o conversație cât de simplă”, p. 119. Nu i-a plăcut nici Sadoveanu, care i-a spus că „sălbăticește limba” română, p. 119.
„Am scris, de pildă, despre soarta pe care a avut-o Hortensia Papadat-Bengescu, care a murit în condiții foarte rele, chinuită de boală, de mizerie, de singurătate, și neajutată de nimeni, atunci când un singur gest al lui Mihail Sadoveanu ar fi putut ușura foarte mult soarta unei colege de generație, care era ea însăși, ca și el, o mare scriitoare”, p. 119.
„curiozitatea avidă a copilului”, p. 124; în 1943, Marin Preda a lucrat la un ziar. Avea pe atunci 20 de ani, p. 125-126. A scris Marele singuratic în 1971, lucrând la el după amiaza, pentru ca să îl termine înainte de a împlini 50 de ani, p. 127. L-a scris la Mogoșoaia, p. 127.
Nu dorea să scrie despre călătoriile sale, p. 129; „pățania este un subiect de un interes omenesc etern”, p. 129-130; a fost la Paris, la Roma, la Londra, p. 130-131. „După mine, Roma e un oraș extraordinar de zgomotos, un infern, o așezare asediată de mașini”, p. 131.
„contemplarea este singurul mod de a privi care îți permite să înțelegi cu adevărat, să vezi esența unei crea- ții”, p. 131; a vizitat Germania o lună de zile cu mașina, p. 131; „mașina e bună[, pentru că îți dă] să câștigi timp ca să mergi pe jos”, p. 131.
Îi plăcea la Paris, p. 133; nu îi plăceau muzeele de ceară, p, 135. Nici eu nu am atracție față de ele.
Balzac și-a scris romanele la Paris, p. 135. S-a dus în Vietnam, p. 136. Povestea e disproporționată rău. Și se termină în p. 175. A avut un cal pe când era la țară și calul se chema Zamfir, p. 184-185. Nu îi plăcea atașamentul exagerat al contemporanilor săi față de câini, p. 185. Nici mie nu-mi place!
Prietenia cu mașina, p. 185-186. Preda considera că nu există răspuns la nefericirea lumii, p. 192. Însă răspunsul există: viața duhovnicească a Bisericii! Lumii îi lipsește viața cu Dumnezeu și de aceea nu se bucură de viață și nici de bunăstarea economică.
„Eu știu că omul poate fi, în aceeași clipă, foarte aproape de crimă și, datorită tocmai naturii noastre plină de contraste uluitoare și spectaculoase, tot atât de aproape de sfințenie, de Divinitate”, p. 194.
„Mi-aduc aminte că am citit undeva pagini frumoase despre ceea ce are de îndurat o femeie chiar în timpul nașterii. Cred că era o carte de Vera Panova[3]”, p. 199.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Căldărăști,_Buzău.