Predică la Duminica a 33-a după Cincizecime [2024]
Iubiții mei[1],
rugăciunea e timpul nostru cel adevărat. E timpul mărturisirii noastre smerite înaintea lui Dumnezeu. E timpul totalei deșertări înaintea Lui. E timpul binecuvântat al mărturisirii celei mai sincere și mai directe. Pentru că El nu așteptă de la noi fraze meșteșugite, ci așteaptă o sinceritate totală, brutală, sinceritatea sufletului, a vieții noastre, în care să Îi spunem Lui ce ne doare, ce ne lipsește, ce ne împlinește, ce ne trebuie. Așteaptă să vorbim cu El în cuvintele noastre, în cuvinte puține, în cuvinte adevărate.
Tocmai de aceea, dacă încerci să Îl minți, să-I spui una și să ai în inimă altceva, nu te rogi, ci păcătuiești. Păcătuiești și dacă te crezi Drept înaintea Lui și nu păcătos, dacă încerci să îți scuzi păcatele, dacă încerci să îți găsești merite închipuite. Căci nesinceritatea e închidere în sine, e egoism, pe când sinceritatea totală înaintea Lui, a Celui care este izvorul vieții noastre, e o întărire continuă întru slava Lui, pentru că slava Lui cea veșnică e viața noastră.
Și noi venim și ne rugăm cu pocăință, în mod smerit, în mod iubitor înaintea lui Dumnezeu, pentru că El e Viața noastră și noi nu putem trăi fără El. Și păcatele noastre sunt căderile noastre din iubirea Lui, din relația cu El, de aceea le și mărturisim cu căință, cu durere. Pentru că ele sunt rușinea, sunt decadența, sunt îndepărtarea noastră de El și nu „un bine”.
Din acest motiv, când fariseul din parabola zilei de azi [Lc. 18, 10-14] a început să vorbească despre el înaintea lui Dumnezeu, n-a început cu păcatele lui, cu ceea ce îi lipsește, cu ceea ce nu face, ci a început să își înșire micile lui osteneli bisericești. Și a început să vorbească despre ostenelile sale care nu îl făcuseră om smerit și bun, ci disprețuitor al altora. Pentru că Domnul a spus parabola aceasta pentru unii care se credeau Drepți, se credeau Sfinți înaintea Lui, dar îi disprețuiau pe ceilalți [Lc. 18, 9, BYZ]. Și cei vizați erau acolo, în fața Lui, erau mereu pe lângă El, Îi puneau întrebări, se prefăceau că au dileme, când ei n-aveau nimic de-a face cu viața sinceră, curată înaintea lui Dumnezeu.
Căci atunci când te interesează viața duhovnicească, te interesează în primul rând schimbările interioare reale din tine însuți. Și ca lucrurile să se schimbe în bine în ființa ta trebuie să începi și să continui neîncetat cu pocăința, cu rugăciunea smerită, cu dăruirea totală față de Dumnezeu și de oameni. Pentru că sufletul omului nu e o piatră, pe care să o atingi într-o zi cu dalta, să o sculptezi într-un anume fel și el să rămână așa pentru totdeauna, ci, dimpotrivă, sufletul are nevoie de o continuă modelare, de o continuă aprindere a lui de slava lui Dumnezeu, de o continuă curățire, căci orice oprire din urcuș înseamnă o abandonare a vieții cu Dumnezeu.
Și dacă viața, pentru tine, e o continuă expunere a lucrurilor tale exterioare, evidente, e semn că n-ai nimic de-a face cu viața cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu e ceea ce nu se vede, e ceea ce nu se intuiește, până când tu nu vorbești în mod smerit despre viața ta cu Dumnezeu. Poți să treci de mii de ori pe lângă cineva și să nu vezi slava lui Dumnezeu în el și nici fapte de sfințenie. Dar când el se revelează pe sine însuși, când vorbește despre sine și când intri în adevărul vieții sale, atunci Îl vezi pe Dumnezeu în el și câte minuni a făcut El cu acest om al Lui. Pentru că viața duhovnicească, pe care o naște și o crește în noi Dumnezeu în relația noastră cu El, e tocmai tăcerea aceasta abisală pentru cei care văd doar cu ochii, pentru ca ea să fie văzută doar de cei care văd cu sufletul lor sfințit de Dumnezeu.
Dumnezeu ne vede în ascunsul nostru, în adâncul vieții noastre, și acolo vorbește cu noi și noi cu El. Și acolo se lucrează neîncetat rugăciunea ca dezgolire totală înaintea Lui, ca sinceritate totală față de El. Și noi, rugându-ne Lui, ne odihnim, ne curățim, ne luminăm, ne sfințim neîncetat, suntem învățați continuu voia Lui, pentru că ne recunoaștem ca cei mai păcătoși înaintea Lui. De aceea, vameșul din parabolă, nu e „mare” pentru că păcătuia – căci păcatul e cădere, e Iad –, ci e mare și paradigmatic pentru că își recunoaște în mod smerit păcătoșenia, starea lui interioară. Și când el strigă în inima lui: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ], el recunoaște cine este: un om păcătos, cu multe păcate, dar unul care nu consideră păcatele starea lui „reală”, „normală”. Așa după cum femeia hananea de duminica trecută nu considera starea de demonizare a fiicei sale drept „normalitatea” umană, ci o nefericire maximă. Pentru că demonizarea e începutul Iadului celui veșnic pentru noi, atâta timp cât ne lipim de demoni încă de acum prin păcatele noastre.
Când te nevoiești duhovnicești e normal să ai multe fapte bune, pentru că primești și multe daruri și harisme dumnezeiești de la Dumnezeu. Căci El e mereu cu tine și în tine prin slava Lui și te învață și te ajută și lucrează prin tine multe minuni dumnezeiești. Însă viața ta cu Dumnezeu nu te face un om egoist, un om disprețuitor, un om îngâmfat. Pentru că păcatele nu sunt însușirile omului duhovnicesc, ci ale celui păcătos, depărtat de Dumnezeu. Omul duhovnicesc simte, iubește, gândește, lucrează ca Dumnezeu, pentru că El îl luminează continuu ce să facă. Și cum Dumnezeu nu e nesimțitor, nu e disprețuitor, nu e indiferent față de oameni, față de viața reală a oamenilor, nici oamenii Lui nu sunt.
Și când Domnul ne vorbește parabolic despre cei ai Lui și despre potrivnicii Săi, El ne vorbește despre adevărata față a oamenilor, pentru ca noi să ne alegem viața pe care ne-o dorim. Să ne-o alegem în cunoștință de cauză. Și când îți alegi viața cu Dumnezeu, atunci nu te mai miri că ești neînțeles, că ești neiubit, că ești nevăzut de către alții, că nu ești admirat și apreciat.
Cum să fii iubit, dacă nu ești înțeles? Și cum să înțelegi pe cineva, dacă nu îl vezi duhovnicește? Și de ce nu îl vezi duhovnicește pe cel dumnezeiesc, ci îl consideri unul oarecare? Pentru că nu ești duhovnicesc, nu ești Sfântul lui Dumnezeu! Căci dacă ai fi Sfântul Lui, atunci l-ai iubi pe cel plin de sfințenie, pe cel plin de muncă, pe cel plin de nevoință și nu l-ai trece cu vederea. Ci ai învăța mereu de la el, ar fi prietenul tău, de el te-ai bucura mereu, de el ai vorbi mereu altora. Și ai vorbi altora cu bucurie multă despre el, pentru că îl înțelegi cu adevărat. Și îl înțelegi, pentru că îl vezi în adâncul lui. Și îl vezi, pentru că e aidoma ție, pentru că trăiește ca și tine întru slava Lui și pe el, cât și pe tine, te învață același Dumnezeu pe cele ale Sale.
De aceea, nu mai ceri să fii iubit de către toți, pentru că iubirea cere vedere de sine și vederea altora. Dacă oamenii nu se văd pe ei înșiși, pentru că sunt în păcate până peste ochi, cum să te mai vadă pe tine? Dar cel care se vede pe sine, îl vede și pe altul, pentru că recunoaște în el aceeași grijă constantă față de curăția sufletului. Și grija față de suflet se ține cu rugăciune neîncetată, cu virtute multă, cu sudoare multă. Orice faci peste zi și peste noapte pentru mântuirea ta se vede. Și se vede din cum reacționezi față de diverși oameni și în diverse împrejurări.
Așadar, iubiții mei, am intrat în linie dreaptă spre praznicul Învierii Domnului, pentru că azi am pășit în lumea Triodului. Am intrat în perioada de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos Cel înviat, cu Hristos Cel pururea viu și Care ne face și pe noi vii. Și pe Hristos Care a învins moartea în umanitatea Sa și a înviat și e pururea viu îl simți numai când vorbești cu El în mod sincer, cu totul sincer, pentru că El te umple atunci de slava Lui, care te face viu duhovnicește. Dar dacă vii la Biserică ca să vorbești cu El, dar constați, în cele din urmă, că n-ai timp de atâta vorbă ca să vorbești cu El, te întorci acasă neîndreptat, adică neluminat de către El. Căci vorbăria cu alții și pierderea în visări la Slujbă te fac să n-ai timp de Dumnezeu și pleci mai rău decât ai venit. Fiindcă „tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται]” de Dumnezeu, pe când „cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” de către El [Lc. 18, 14, BYZ].
Și cum se înalță omul pe sine? Prin mințirea de sine! Printr-o bună părere de sine, când el stă cu mortul în casă, cu sufletul lui mort. Tocmai de aceea, când omul se smerește pe sine, când se recunoaște așa cum este, cu toate păcatele lui și îi cere lui Dumnezeu să îl ajute și să îl întărească în toată voia Sa, atunci el e înălțat de Dumnezeu, prin slava Lui, din starea lui păcătoasă, pentru ca să trăiască dumnezeiește pe pământ. Și de aceea vameșul s-a dus acasă îndreptat, s-a dus bucuros, s-a dus liniștit, pentru că Dumnezeu i-a vorbit lui în inimă, l-a miluit, în ciuda multelor lui păcate, pe când fariseul s-a oprit la sine, a vorbit cu sine, s-a admirat pe sine, și-a pierdut timpul rugăciunii și a plecat ca un om păcătos acasă, fără luminări și simțiri dumnezeiești.
Căci acesta e scopul venirii la Biserică: să pleci de aici plin de har, plin de bucurie, plin de gânduri bune, plin de sfințenie, după ce ai venit păcătos și fără multă îndrăzneală pentru lucrurile cele bune. Dar ca să pleci bine, ca să pleci cu gânduri și simțiri duhovnicești de la Biserică, trebuie să vorbești cu tot dinadinsul, să vorbești susținut, direct, din toată inima cu Dumnezeu, spunându-I Lui toată inima ta. Și vorbirea cu El se face în adâncul tău, fără să vadă nimeni, și tot acolo El îți răspunde imediat iubirii tale pentru El. Ca fiecare dintre noi să plecăm de aici bucuroși, pașnici, plini de smerenie și de înțelepciune, pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi pururea. Amin!
[1] Începută la 9. 32, în zi de miercuri, 21 februarie 2024. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 8 km/ h.