Tudor Arghezi, Lina [4]
Tudor Arghezi, Lina, Editura pentru literatură, București, 1965, 326 p.
*
„acest Vatican al zahărului”, p. 206, era Fabrica de zahăr; „șovăiala copilăriei în care zăceau”, p. 207; citeau dintr-o Biblie veche pentru ca „să înțeleagă…un drum personal pentru cazul lor, retrăind epocile de jertfă”, p. 208.
Exilații de aici și-au făcut „o biserică pribeagă…[unde] au început să se roage cu mintea, muți și cu ochii închiși, și apoi să cânte cu toții”, p. 208. Și ei s-au împăcat „cu Dumnezeu, turburătorul și înseninătorul de inimi”, p. 209.
Ce face rugina: „Rugina tuberculiza fierul, redus la slăbiciunea unui burete. Răscopt în ceață, oțelul se sfărâma în strângerea mâinii ca o franzelă, bulonul se clătina ca un dinte dintr-o gingie lărgită de carie, nitul se strepezea. O eczemă cenușie reducea zincul în scrumuri. Însăș[i] arama, oxidată în leșiile de oțet ale intemperiei, încerca să fugă din stăpânirea omului și să se întoarcă la sălbăticie și odihnă. Între disciplina omului și trândăvia metalelor se da lupta pentru trezirea somnolenței”, p. 210-211.
Cu ce semănau uneltele: echerul de oțel era „ca o lăcustă, cu gura căscată de-a lungul unei cozi lucii, gradată”, bolobocul era „o ragace de metal cu un ochi de sticlă, în interiorul căruia fuge sensibilitatea nervoasă a unui sâmbure de aer prețios pentru stabilizarea orizontalei, p. 212. Marile aparate din fabrică erau „solemne ca niște papi și patriarhi în odăjdii și cu căciulile de aur, așezați la rând, și pe piepturile cărora crucile, smalțurile sacre și engolpioanele aveau să fie niște manometre, cu inscripția subt [sub] cristal”, p. 213.
Niculaie Potcă era „un bun lucrător intuitiv”, p. 214. Care știa să muncească din ochi, fără măsurători.
Francezul care vorbește românește precum rațele, p. 217. Șeful Oreste lucra la secția de acid carbonic, p. 217, și era punctual, p. 218. Oreste lucra gol, p. 220, iar „statura lui…[era] fabricată din cel mai bun metal omenesc, năvalnică, violentă și brutală”, p. 220. Dar Oreste deochea copiii în zi de vineri, p. 221: „un fulger al privirii se concentra în ochii vărarului până la jar”, p. 221. El avea „capul de o frumusețe masivă dacică”, ochi imenși în lungime, nas puternic și fin, bărbie plină, gură desenată delicat, p. 221. Iar zâmbetul lui „gravita ca un zbor de fluture alb pe buze”, p. 221.
Tâlharul a crezut că Oreste doarme. Dar Oreste spune: „Credea că dorm, dar Oreste nu doarme ca Hristos între tâlhari”, p. 22.
Un alt salahor aparte: el avea „trei haruri deosebite, vindecând de[de]ochiul cu cărbuni stinși în apă, adunând șoarecii și șobolanii și ieșind cu ei pe poartă, până la gârlă, și strângând ploșnițele din fabrică la comandă. El mai tălmăcea și visele”, p. 225.
Ploșnița, „morbida insectă, ataca industria [zahărului] în funcțiunea ei delicată și pură”, p. 226. Care e o „vomitivă bestiolă”, p. 226, bestie.
Ce face musca când intră în casă: „Urmărită cu o bătătoare, a căreia recentă intrare în activitatea casnică a putut totuș[i] să o experimenteze, ea se pitește după dulapuri, se instalează în dosul cărților din bibliotecă, intră în desenul unei flori pe ștofă. Când n-are timp, se compune instantaneu cu linia din marginea zugrăvelii, în care se așează [așază]. La rigoare, simulează moartea. Ea cade îndată ce lovești alături, din greșeală, cu o cădere teatrală, cu tot corpul pe spate. De jos, unde s-a trântit în atitudine de actor, trăznit [trăsnit] de fatalitate, spionează, chitește. N-ar fi surprinzător din partea intuițiilor muștei să te aștepți că și-a asimilat noțiunea deplasării efectului la distanță prin explozie și că se bizuie, ca să scape teafără, pe fizică și balistică. Ca să aduci musca, seara, la locul potrivit, unde poate fi desființată mai ușor, stingi lampa și sucești butonul luminii din odaia de alături, separată printr-o ușă de sticlă. Mai înainte musca se duce drept la geamul de lumină, și, după ce te necăjise un ceas cu o pretinsă melodie muzicală, o doborai. Nu se mai prinde! Și-a mutat punctul de vedere, schimbându-și prin adaptare preferințele și căutând contrastul de întuneric. Te lupți uneori o seară întreagă cu strategiile ei, ca să ajungi să o birui și să-i tragi șireteniile pe sfoară, cu o politică de tertipuri”, p. 226-227.
Compară ploșnița cu musca: „Comparativ cu sinistra ploșniță, musca-i elegantă, variază mișcarea, o complică și o distribuiește [distribuie]. Dacă n-ar cânta fals, soprana murdăriilor descompuse, îngrijită de ținută, lingându-se ca pisica și totdeauna preocupată de toaletă și de frizura pieptănată cu două fire de labe, pe colțul pupitrului tău, i-ai trece cu vederea purtările și câteva impertinențe. Dar nu-i poți ierta nici exhibiționismul amoros și pasiunea că-și pune pretutindeni mușița și punctul ei pe i cu un vanitos și omniscient dispreț. Roasă de viermele publicității și al opiniunilor [opiniilor] ce trebuiesc [trebuie] orișicum și totdeauna exprimate, în nestare să-și aleagă obiectul, timpul și împrejurarea, bâzâie și se rotește. La țărmul mării ca peruzeaua, în tihna divină a câmpiei de ape calme, defilează în dreptul liniei de orizont, îndreptate în acelaș[i] sens, una după alta, în august, mii de libelule, anormal de lungi, ca niște șopârle aeriene. Ai luat ocheanul: e zborul părechilor [perechilor] licăritoare, înnădite [acuplate sexual], și uitarea lor de sine indecentă nu te jignește. Muștele fac uneori ca libelulele și, zburând încârligate prin odaie, revoltă ca o imitație scandaloasă. Fără figură vizibilă, fără aripi, fără picioare, inelastică și otova, ploșnița merge în direcție necunoscută, numai spinare și burtă”, p. 227-228.