Predică la Duminica a 34-a după Cincizecime [2024]
Iubiții mei[1],
ἀσωτία [asotia] înseamnă destrăbălare, dezmăț[2], o viață trăită în risipire și în istovire de sine. Pentru că îți place să petreci și să curvești și să nu te gândești la tine cu adevărat. Să nu te gândești la sufletul tău, la veșnicia ta…Căci toți vom muri, dar nu toți vom merge în același loc! Pentru că aici, pe pământ, n-am avut decât iubirea Lui, decât slujirea Lui, decât urmarea Lui. Și tocmai de aceea, nu ne place să pierdem timpul, ci să îl tezaurizăm dimpreună cu Dumnezeul mântuirii noastre.
Însă duminica aceasta, în Triod, este a fiului care este ἀσώτως [asotos][3], a celui care trăiește ca un sălbatic, pentru că trăiește cu nepăsare, folosindu-se de libertatea sa în mod păcătos[4]. Pentru că atunci când crezi că „libertatea de a alege” înseamnă a trăi porcește, a trăi ca un animal, ca un destrăbălat, nu ești liber, ci robit de patimile tale, de demonii care te stăpânesc. Căci nu faci ceea ce vrei cu adevărat, ci ceea ce nu vrei.
De aceea, în mod iconomic, Biserica îl scoate în față pe fiul cel risipitor, pe cel curvar, ca să ne spună că oricine se poate îndrepta, că oricine poate să vină la pocăință, dar nu el e paradigma noastră! Nu, nu cel curvar e paradigma, este exemplul nostru de urmat, ci fiul mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος][Lc. 15, 25, BYZ], mai în vârstă, care a îmbătrânit în cele bune și n-a avut parte de escapade, de ieșiri în decor. El, cel mai bătrân, e paradigma creștinului! Pentru că Sfântul este exemplul nostru de urmat. După cum, cu raportare la duminica trecută, nu vameșul este exemplul nostru, nu cel care se ocupă toată ziua cu taxele și cu impozitele, ci fariseul este exemplul nostru, cel plin de teologie și de fapte bune, dar fără îngâmfarea lui.
Fariseul smerit și plin de sfințenie este exemplul nostru de urmat, pentru că acest fariseu sfânt e fratele cel mai bătrân din parabola de azi. Căci Sfinții lui Dumnezeu n-au risipit timpul, ci l-au făcut sfințenie. L-au făcut mântuire pentru ei și pentru alții. Și dacă vrem o viață sfântă, atunci avem nevoie de pocăința fiului risipitor, de pocăința lui continuă în viața noastră, dar trăită în constanta sfințenie, în continua ascultare a fiului celui bătrân.
Pentru că Domnul nu a încurajat în niciuna din parabolele Sale viața relaxată, viața păcătoasă, viața la întâmplare pe care ne-o dorim noi în mod păcătos, ci alipirea constantă de El, ascultarea Lui, viața trăită în continuă sfințenie în relație cu El. Dar când a vorbit despre decadența omului, El a fost realist, pentru că ea există în viața noastră și în lumea noastră. Domnul nu a ascuns niciodată păcatele sub preș, ci ni le-a pus în față. Ne-a arătat unde ne duc ele, în ce întuneric, în ce viață inumană, demonizată.
Și tocmai de aceea, referindu-se în mod realist la viața oamenilor, El ne-a spus cum decad oamenii, cât de ușor decad ei, când încep să trăiască de capul lor. Pentru că cel care pleacă de acasă, din liniștea și din pacea lui, și ajunge să mănânce și să locuiască cu porcii [Lc. 15, 15-16], e cel care crede că poate „trăi” și fără Dumnezeu.
Însă noi nu avem nevoie de o astfel de dramă inutilă în viața noastră! Nu avem nevoie să păcătuim, pentru ca să cunoaștem cât de dureros e răul în viața noastră, ci, dimpotrivă, trebuie să rămânem în binele lui Dumnezeu, în binele în care am fost crescuți din pruncie, pentru ca să ne mântuim. Căci cel mai bătrân, în timp ce mezinul se destrăbăla, el muncea. Era „în câmp [ἐν ἀγρῷ]” [Lc. 15, 25, BYZ]! Și câmpul este, deopotrivă, trupul și sufletul nostru, dar și timpul vieții noastre. Ființa noastră e câmpul pe care noi îl muncim zilnic. Pentru că trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim continuu sufletul și trupul nostru. Dar facem toată lucrarea mântuirii noastre în timpul vieții noastre, în timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pentru mântuirea noastră. Și dacă El ne-a dăruit un timp anume, asta înseamnă că noi de acela avem nevoie, de acela avem nevoie ca să ne mântuim.
Și tocmai de aceea, cel înțelept, Sfântul lui Dumnezeu, își lucrează neîncetat câmpul său, pentru că lucrarea mântuirii ne împlinește pe noi.
– De ce a fost urgisindu-se [ὠργίσθη][Lc. 15, 28, BYZ] fiul cel mai bătrân?
– Pentru că el nu suporta păcatul, după cum nu îl suportă nici Dumnezeu! Și Dumnezeiasca Scriptură e plină de mărturisirile lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre. Căci ni se spune mereu că El S-a mâniat, că El S-a urgisit, că S-a umplut de mânie și de urgie pentru păcatele noastre. Și Sfinții lui Dumnezeu au aceeași raportare dură față de păcatele lor sau ale altora: le urăsc din tot sufletul și din tot trupul lor.
Dar când Dumnezeu a ieșit la fiul Său cel sfânt [Lc. 15, 28], acesta I-a vorbit despre dreptatea lui, despre constanta lui viață lângă El [Lc. 15, 29-30]. Și Dumnezeu nu a spus că viața celui Sfânt „nu e bună”, ci, dimpotrivă l-a numit pe el copilul Său [Lc. 15, 31, BYZ]. Și l-a numit copilul Său, pentru că „tu totdeauna ești cu Mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale Mele ale tale este [sunt][καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν]” [Lc. 15, 31, BYZ]. De aceea, el e paradigma noastră: Sfântul! Pentru că el e mereu cu Dumnezeu și toate cele ale lui Dumnezeu sunt și ale lui.
Dar Sfântul are nevoie mereu de luminările lui Dumnezeu! Și Sfântul nostru, fariseul nostru cel adevărat, pe care Și-l dorește Dumnezeu, învață de la El și iertarea Lui cea mare față de păcătoși. Căci ultimul verset e luminarea Sfântului. În care Dumnezeu îi spune: „Dar să ne veselim [εὐφρανθῆναι] și să ne bucurăm [χαρῆναι] se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat” [Lc. 15, 32, BYZ].
Și Sfântul află că sfințenia presupune și multă milostivire. Multă iertare față de oameni. Că ea presupune să ne veselim și să ne bucurăm continuu de fiecare faptă de pocăință a oamenilor. Și că a te bucura de oameni înseamnă a te bucura de mântuirea lor. Iar ca oamenii să se bucure trebuie ca să îi ajuți să se mântuie.
Tocmai de aceea, nu e nevoie doar o dată, de două ori sau de 100 de ori să înveți pe cineva să facă voia lui Dumnezeu, ci trebuie să îl înveți la nesfârșit. Pentru că astfel arăți că ai nădejde pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor. Căci ei, oamenii, pot fi delăsători, reci, trufași, încrezuți, iubitori de sine, și se fac mereu că nu te aud. Dar tu trebuie să le vorbești mereu! Trebuie să le arăți diferența dintre viață și moarte. Pentru că orice păcat e moarte și orice bine făcut de noi este o ieșire din moartea sufletească.
Pentru că omul se îndreaptă în ritmul lui interior, pe măsură ce înțelege adevărul lui Dumnezeu. Și adevărul lui Dumnezeu îi arată că orice păcat pe care l-a făcut a fost o mințire de sine, că toate păcatele făcute de el sunt moartea lui. Și omul poate să iasă din moartea lui prin pocăință, prin spovedirea păcatelor lui, pentru că Dumnezeu dorește să îl ierte pentru ele.
Continua disponibilitate a lui Dumnezeu ne bulversează atunci când ne pocăim! Pentru că ne dăm seama că El ne-a așteptat tot timpul. Ne-a așteptat când noi ne-am aruncat în păcate ca în apa mării, ne-a așteptat când noi uitasem de noi, ne-a așteptat când ne dezmeticeam, ne-a așteptat să facem toți pașii înțelegerii de sine. Căci El e mereu atent la noi și mereu lângă noi, pentru ca să ne ajute în mod continuu. Și când înțelegem această îndelungă răbdare și imensă milostivire a lui Dumnezeu față de noi, atunci ne umplem de multă smerenie, dar și de multă dragoste față de El. Pentru că El a fost, este și va fi tot timpul cu noi, numai noi uităm acest lucru adesea.
Tânărul și-a făcut de cap, dar înțelepciunea cea mare i-a venit când s-a pus la masa lui Dumnezeu. Când s-a pus acolo de unde celălalt nu a plecat niciodată. Pentru că masa lui Dumnezeu l-a umplut de sănătate dumnezeiască [Lc. 15, 27], de sănătate desăvârșită. Și Dumnezeu L-a repus la masa Lui și i S-a dat lui pe Sine. Căci El era vițelul „cel îngrășat [τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν]” [Lc. 15, 27, BYZ], El, Euharistia mântuirii noastre. Și a mâncat din Domnul și s-a umplut de cunoașterea și de sfințenia Lui, pe care o pierduse păcătuind.
Căci asta facem fiecare dintre noi: ne risipim și ne pierdem prin păcatele noastre, dar iertarea Lui și împărtășirea cu El ne rezidesc duhovnicește. Ne readuc la viață, ne fac vii, ne ridică din morți, pentru că El e viața noastră cea veșnică. Și, trăind în noi cu Domnul nostru, cu El, Cel viu, nu mai avem nevoie să experimentăm răul, pentru că răul e moarte. Și dacă stai în voia lui Dumnezeu, afli că poruncile Lui sunt adevăratele tale gânduri și adevărata ta viață. Pentru că a gândi și a trăi cum voiește Dumnezeu înseamnă a fi creștin și a te sfinți în mod continuu.
Vă mulțumesc, iubiții mei, pentru că m-ați primit din nou în casele dumneavoastră și ați primit rugăciunea și sfințirea și binecuvântarea și mărțișoarele mele cu pace! M-am simțit bucuros și împlinit și mă rog ca și dumneavoastră să fiți bucuroși și împliniți în tot ceea ce faceți.
Am intrat în luna praznicului nostru, al Bisericii noastre. Am binecuvântat casele dumneavoastră ca pregătire pentru această bucurie de obște care e hramul Bisericii. Și al nostru e Bunavestire, când Preacurata Stăpână Maria a primit cea mai mare veste a lumii: că Domnul Se va întrupa din pântecele ei.
Însă, bucuria preadumnezeiască a Stăpânei noastre este și bucuria noastră cea dumnezeiască. Pentru că Domnul, Cel care S-a întrupat din ea trupește, în noi Se sălășluiește duhovnicește, pentru ca să fie mereu cu noi și în noi.
Mult spor în toate și multă pace și bucurie! Amin!
[1] Începută la 10. 50, în zi de marți, pe 27 februarie 2024. Soare, 8 grade, vânt de 13 km/ h.
[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 3.994, apud BW 10.
[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t63.html.
[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 3.997, apud BW 10.