Liniștea grabei
Graba face parte din lumea noastră, pentru că trăim în lumea vitezei accelerate. Suntem nevoiți să ne grăbim, pentru ca să nu pierdem ritmul vieții cotidiene. Dar graba exterioară n-are nimic de-a face cu viața duhovnicească, cu viața noastră intimă, unde tăcerea, liniștea, atenția, lipsa de grabă înseamnă odihna noastră continuă. Pentru că, dacă te grăbești trupește și mental, dar nu și duhovnicește, le faci pe toate rapid, cu profesionalism, dar fără a te împrăștia interior.
Și am să vă spun cum se face acest lucru! Știu că mâine trebuie să slujesc Dumnezeiasca Liturghie și apoi am o Înmormântare sau o Nuntă. Dacă știu că până la ora 14 sau 16 sunt plecat la Biserică, nu îmi impun alt program interior, ci sunt cu totul acolo. Și mă odihnesc duhovnicește în slujire, în cântare, în rugăciune. Dacă am momente de respiro, mai discut, mai citesc, mai scriu, mai sfătuiesc pe cineva, pentru că am timp pentru asta. Dar eu pot să stau la Slujbă sau să aștept o Slujbă, pentru că nu mă agit interior, nu îmi cer să fac interior altceva decât fac. Pentru că știu că atunci când termin cu statul la Biserică, eu trebuie să mă întorc acasă, unde am munca mea de scriitor și treburi casnice. Și trebuie să ajung întărit duhovnicește, adunat în mine însumi, pentru ca să le fac și pe cele de acasă.
Căci oboseala noastră multă nu vine din muncă în primul rând, ci din împrăștierea minții și din lipsa de odihnă duhovnicească. Dacă la muncă ne-am vedea de ceea ce muncim, dar și de odihna noastră interioară, rugându-ne când și când, cugetând la cele dumnezeiești, n-am veni acasă moleșiți, ci întăriți. Pentru că pacea, iubirea, iertarea, recunoștința, mulțumirea adusă lui Dumnezeu sunt aripile cu care zburăm peste toate grijile și necazurile.
Da, demonii ne învăluie cu griji și frici deșarte, cu lucruri imaginare! Ne fac să ne ocupăm mintea cu probleme care nu țin de noi, cu lucruri care nu se vor petrece în viața noastră. Visările noastre păcătoase și certurile interioare cu alții sunt oboseala noastră propriu-zisă. De aceea, rugăciunea e secera care taie visările și luptele interioare, pentru că ea ne oprește gândurile. Și când te rogi lui Dumnezeu cum poți și cum simți, atunci ieși din lumea paralelă a gândurilor și stai înaintea Lui. Stai cu tot ceea ce ești. Și în marea chemare a Lui și smerire în fața Sa, noi primim toată pacea Lui, toată bunătatea, toată încrederea, pentru că El e cu noi.
Și pacea interioară e împreuna noastră viață cu Dumnezeu, care nu ne oprește din obligațiile noaste cotidiene, ci ne susține din interior. Ea e taina noastră, e puterea muncii noastre, e atenția noastră la toate detaliile vieții. Căci noi le facem pe toate împreună cu Dumnezeu, cu Stăpânul vieții noastre, de aceea toate au rost, au legătură interioară, au coerență.
Ca să muncești bine trebuie să mănânci bine. Și când mănânci bine, sănătos, calitativ, atunci înțelegi logica interioară a creației. Pentru că marea creație are nevoie de un aport sporit de mâncare bună. Dar, când postești, atunci înțelegi logica dumnezeiască a ascezei: simplificarea interioară. Căci, pe lângă slăbirea trupească și întinerirea interioară, postul ne simplifică mental și duhovnicește, umplându-ne de slava lui Dumnezeu. Postul e tasarea duhovnicească a sufletului, așa cum se tasează asfaltul ca să fie lin, să fie o șosea de viteză. Și când simți că ești tot mai slăbit trupește din cauza postului și mintea ți se aprinde de rugăciune, atunci simți duhovnicește cât de mic, cât de neputincios, cât de infim ești. Și toată greutatea ascezei se prăbușește peste tine ca un camion peste un gândac și te umple de umilință, de smerenie, de abisala conștiință a păcătoșeniei tale.
Căci, la urma urmei, asceza nu e pentru ca să te îngrași interior cu bune păreri despre tine însuți, ci să te strivești interior, să te cobori în adâncul tău, să recunoști cine nu ești tu. Și în adâncul recunoașterii de sine Se coboară Dumnezeu întru slava Lui, ca să fie în noi și cu noi. Și El, marea noastră taină și împlinire, e odihna și lipsa noastră de grabă, deși, în aparență, și noi ne grăbim ca toți ceilalți. Dar graba noastră e o adâncă afundare în pace. Graba noastră e o eficiență enormă bazată pe o întărire dumnezeiască enormă. Căci noi ne grăbim ca lumea, ca lumea noastră, dar stăm pe loc, cu Dumnezeul nostru, Cel care ține toate și mișcă toate. Nu ne grăbim interior, adică nu ne pierdem în gânduri, în visări, în lupte interioare cu alții, ci omorâm orice grabă în noi, ca să fim mereu cu El. Și mintea noastră zbârnâie, mâinile noastre sunt agile, ne mișcăm repede, dar nu ieșim din odihna noastră. Ci în ea trăim clipă de clipă, dimpreună cu Dumnezeul nostru, Care e rădăcina întregii noastre vieți duhovnicești.