Ioșca [2]
Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.
*
IIona și-a urmat inima ei când a venit după Ioșca, p. 122. Mergea spre viitorul ei, p. 122. Și după ce a venit la Ioșca, ea a simțit „o liniște luminoasă și tăcută”, p. 123, care a scăpat-o de golul interior pe care îl trăise toată viața, p. 123.
În ochii Preotului era „o liniște care era dragoste de om. O bunătate tăcută”, p. 125. Ioșca era „mereu cu trecutul lui prezent”, p. 127-128. După 5-6 ani de la Revoluția Română, el vorbește la modul peiorativ despre libertate numind-o „așa-zisa libertate”, p. 128. Ceilalți, turiștii, desemnau libertatea ca absența fricii, p. 129. Căci „libertatea acelor oameni veniți de atât de departe însemna libertatea de a vorbi, de a spune orice și oricând, de a se mișca dintr‑o parte în alta, de a râde fără teama zilei de mâine”, p. 129.
Îl acuză pe Dumnezeu de moartea Ilonei, p. 130. „Popa și Ioșca erau de la o vreme expuși unui asalt al noului pe care, neînțelegând‑l pe deplin, îl luau peste picior și‑l combăteau în jurul laviței, stând amândoi în picioare cu paharele în mână și minunându‑se cu gesturi mari”, p. 132. Se cunoșteau de 50 de ani, p. 133. Pe vorbitorii la telefon i-au numit mai întâi urlătorii, pentru că păreau să vorbească singuri, iar când au ajuns să aibă telefoane performante, la care privesc, i-au numit holbații, p. 134.
Însă, la un moment dat, Preotul i-a numit posedați pe vorbitorii la telefon și i-a propus lui Ioșca să se roage pentru ei, p. 135. Căci autorul privește noua lume liberă, la modul comic, prin ochii celor doi însingurați.
Distracțiile celor veniți de departe n-au sens pentru cei doi, p. 135-136. Beția care îți ia mințile, p. 136. Și când cel beat și-a spart capul, autorul, din partea celor doi însingurați, subliniază: „Păcatele se plătesc, prietene al meu, uneori mai înainte de vreme, ca plata să fie învățătură celorlalți”, p. 136.
Timpul, pe valea celor doi însingurați, era ca „o bandă elastică întinsă dincolo de orice măsură, care refuza să se rupă și, parcă împotriva firii, continua să se întindă”, p. 137. Căci „era timpul celor singuri, celor izolați, celor care nu vorbesc și care, în felul ăsta, percep lucrurile altfel, într‑o tăcere numai de ei înțeleasă”, p. 137.
Însă, vizitatorii, îi considerau pe cei doi bătrâni „ca [pe] o curiozitate, ca rămășițe ale unei lumi pe care toți erau obligați prin consemn să o depășească și să o nege. Îi fotografiau vădit sau pe ascuns și le rețineau expresiile mai neaoșe, povestind despre ei ca despre niște exponate de muzeu și amuzându‑se nespus în birourile lor când făceau asta. Beau cu ei, insistau să îi invite și le ascultau poveștile, fiind foarte la modă ideea de a petrece alături de popor”, p. 137. Pentru că, în esență, cele două lumi se disprețuiau reciproc. Și se disprețuiau, pentru că nu comunicau în mod real și nu se cunoșteau una pe alta.
Vine a doua tânără la Ioșca pentru ca să se culce cu el, p. 140, și o vede și în aceasta pe Ilona, p. 141. Și după ce se culcă cu el, pleacă cum a plecat și prima: nezicând nimic, p. 142. Însă, acum era o femeie „gata să moară pentru plăcere”, p. 143. Și plăcerea aceasta este lesbiană, p. 144. Însă, în comparație cu relațiile sexuale de până acum din roman, care au fost între un bărbat și o femeie și prezentate la cote paroxistice, relația lesbiană din p. 144 e fadă, e necredibilă. Dar, în ciuda falsului romantism pe care cele două îl trăiesc, ele se duc și se culcă cu Ioșca, derularea evenimentelor fiind iarăși necredibilă, p. 145. După care urmează ideea că Ioșca, la 80 de ani, devine cel mai „viril” om al României. Pentru că „aceste povești aveau să aducă pe valea lui alte și alte tinere și mai puțin tinere femei, singure sau ale altora, fericite sau nespus de triste, amatoare de obișnuitele răzbunări în dragoste sau de plăceri gratuite”, p. 145-146.
Autorului îi place să blufeze, să exagereze, pentru că îi place să descrie acte sexuale în forță, care n-au nimic de-a face cu bătrânețea. Pune pe seama bătrânului ceea ce poate să facă numai un tânăr bine dotat sexual. Dar ideea de bază nu e veridicitatea, ci descrierea. Autorului îi place să descrie, să vorbească, să pună în scenă noi și noi lucruri care să te țină în așteptare.
Îmi displace noua iubire intrată în desfășurarea romanului. Ea ne depărtează de viața lui Ioșca. Revine la el în p. 172, la 2 ani și ceva de la venirea Ilonei pe vale, p. 172. Despre relația lui Ioșca și a Ilonei la acea dată: „Nu‑și spuneau mare lucru, niciodată vorbele între ei nu fuseseră de mare însemnătate, dar în privirile și în zâmbetele lor erau mai multe cuvinte decât s‑ar fi putut spune dacă niciodată toți oamenii din lume nu s‑ar fi oprit din vorbit”, p. 172. Uneori, exagerările autorului n-au efect.