Mângâiere [8]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
Film nou pe Netflix, deși platforma a rărit-o cu noutățile valoroase. Mai multe mesaje în Gmail, trebuie să plătească factura la lumină, ultima, dar nu a venit, însă a venit întreținerea. Mânca plăcinta gândindu-se la interfonul de la administrație, pe care mereu îl uită. Parcă e 91. A găsit-o acolo pe administratoare, i-a dat chitanță, dar i-a atras atenția să nu mai arunce mâncare la porumbei. Pentru că porumbeii se găinățează peste tot, mai ales peste automobilele proprietarilor, care sunt parcate cel mai adesea în câș, că drept nu le stă bine. Și ca să nu mai piardă timpul degeaba, fu politicoasă cu ea. Pentru că ce nu înțeleg oamenii ăștia e următoarea realitate: că păsările astea, pe vreme rea, nu au ce mânca. Și Miruna le dă mâncare la porumbei nu oricând, nu când au de toate, ci când n-au. Și, pe vreme rea, vin și se aciuează la tine pe pervaz, și ți-e milă de ei. Că tu ești om și ei sunt triști și suferinzi. De aceea le dă din când în când de mâncare, pe ploaie și frig, iar iarna în mod curent, pentru că sunt fără sprijin.
Găsi liftul jos, urcă până la 4, găsi totul bine în cameră. Aer rece, pătrunzător, pentru că lăsase geamurile deschise. Iar peștii din acvariu, cu diversitatea lor, o liniștesc întotdeauna. O fac să se roage. Pentru că peștii au viață pașnică. Și noi, creștinii, ne dorim această viață pașnică, plină de slava lui Dumnezeu. Le dădu granulele și fulgii lor, apa era aerată bine, le aprinse ledul de noapte. Se duse la baie, termină de mâncat și a doua plăcintă, și se puse la rugăciune. Pentru că atunci când venea de la Cimitir se bucura să se roage în pace și să coboare și mai mult în liniștea întâlnirii cu soțul ei. Iar în casa ei mică și călduroasă putea să se roage îndelung, în pace, pentru că Dumnezeu a umplut de multă pace apartamentul ei.
Numai Tu, Dumnezeul meu, știi toate…Tu știi viața, Tu știi păcatele mele, știi nevoile mele…Ai milă de noi toți, Dumnezeul meu, ai milă de noi toți și ne iartă! Căci nu știam mila Ta cea mare, până ce nu mi l-ai trimis pe robul Tău care m-a scos la lumină, la lumina Ta. Și cât de mult aveam nevoie de pacea Ta, de ieșirea din gândurile mele, din patimile mele. Căci desfrânarea m-a secătuit de viață, alături de neștiința Ta. Cum oi fi rezistat atâția ani nedusă la Biserică, când acum nu mai pot să stau acasă în timpul Slujbelor?!…Păcatul e uitare, e prostie, e decrepitudine, e moarte. Și Tu ești alinarea și prospețimea mea, bucuria mea, candoarea mea, liniștea mea…
Aprinse candela, luă cartea de rugăciuni și începu să își facă rugăciunile serii. O linișteau și o bucurau rugăciunile pe fiecare zi. După care citi Psalmul 60 din Psalmii liturgici, din ediția mea scripturală liturgică, pe care o are pe telefon. Și despre care mi-a vorbit ca despre claritatea minții sale. „Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea! Ia aminte rugăciunii mele! De la marginile pământului către Tine am strigat. Când s-a istovit inima mea, în piatră m-ai înălțat” [Ps. 60, 2-3, LXX]. Pe piatră m-ai pus, pe piatra credinței Tale. Și am avut o nevoie abisală, pe care o conștientizez din ce în ce mai mult, ca să încep să traduc Dumnezeiasca Scriptură, pentru că am avut nevoie să văd la tot pasul textul așa cum este. Vream să fiu ferm convins asupra autenticității sale, a profunzimii sale abisale. Că una e să vezi textul și alta e să presupui că îl știi. Și de când traduc și mă cobor mereu în oceanul Dumnezeieștii Scripturi, împlinirea mea e fără margini. Pentru că văd măreția și simplitatea cea fără seamăn a Scripturii lui Dumnezeu.
„Povățuitu-m-ai, că ai fost nădejdea mea, turn de tărie de la fața vrăjmașului” [Ps. 60, 4, LXX] meu. De la fața diavolului. Și tăria credinței e turnul nostru cel tare. Turnul de scăpare. Dar dacă nu ai credință, ești o frunză în vânt. O frunză pe care toamna o spulberă, iar iarna o amestecă cu pământul.
A nins la Iași, a văzut zăpada de pe la Biserici, dar și imagini cu ninsoarea din Cimitirul Sfântului Cleopa Ilie. A nins și la Brașov, zăpadă pe case, pe jos, pe pârtie. Reclame de tot felul pe Facebook. Fiecare vinde câte ceva, întreabă, se bagă în seamă. Unul dintre tinerii ei îi scrie pe Messenger, spunându-i că vrea să citească o nuvelă la viitoarea întâlnire. I-o cere și îi promite că o va citi. Lucru pe care Miruna l-a făcut imediat după ce a primit-o în PDF. Ce scrisese Gabriel, un adolescent de 19 ani, în nuvela sa? Despre primele sale experiențe cu fetele. Despre cum s-a îndrăgostit prima oară la un târg, în timp ce fusese cu bunica lui să cumpere porumb, și a văzut-o într-o căruță pe o copilă stingheră, lăsată de ai ei să păzească caii. Și sinceritatea, felul ei de a fi, zâmbetul ei, l-au cucerit deodată și l-au făcut să vadă fetele prin ea, prin căldura ce o emana această copilă. Însă, și el fiind de vârsta ei, n-a îndrăznit să-i spună niciun cuvânt, ci numai s-o privească îndelung. Iar ea privea pierdută în zare, privea doar pentru ea…pe când el se decuplase de la realitate și intrase în lumea dragostei, în acea lume în care toate se văd prin iubirea pentru ea. Se uită la micile lui greșeli de scriere, la modul cum a făcut paragrafele, nu i-a plăcut lăsarea textului în partea dreaptă nealiniat. Își notă observațiile în PDFul scrierii. Lucru la care se aștepta și Gabriel, pentru că Miruna îi impunea respect. Și el venise în clasa ei specială, în clasa ei de personalizare, tocmai pentru acest lucru: pentru a scrie tot mai bine.
Dar, la 16 ani, a văzut o fată melancolică, tristă, cu o tristețe romantică în ea, de care s-a îndrăgostit vulcanic. Mergea, în amurg, pe lângă un pârâu. Avea să afle foarte târziu că aceea suferea din dragoste și că avusese un prieten cu care își începuse viața sexuală. Dar lui i-a spus o poveste casnică, cum că era tristă pentru că tatăl ei e bolnav și că nu știe cât va mai trăi. Iar Gabriel a iubit-o și mai mult, compătimind-o pentru durerea ei, deși durerea ei nu era cea reală. Pentru că ea suferea pentru că fusese respinsă, uitată, părăsită, atâta timp cât golanul cu care se culcase era fustangiu de profesie. Și el a investit multă încredere în ea, s-a comportat cu multă finețe, n-a îndrăznit decât să o sărute și să o îmbrățișeze, în timp ce ea nu știa cum să se întoarcă la cel care își bătuse joc de ea. Pentru că sângele îi era aprins…Și Gabriel atunci a început să scrie, și prima scriere a fost o poezie pentru ea. Una cu rimă, în catrene. Dar ea, prinsă în poftele împreunării, era duplicitară și îl privea de sus pe băiat, pentru că știa că el e virgin. Și că el nu înțelege ce înseamnă a dori împreunarea cu o femeie. A avea nevoie neapărată de ea. Însă iubirea lui era sinceră și, tocmai pentru că era sinceră, va fi foarte dureroasă, Miruna înțelegând că durerea era încă vie în el, căci iubise o fată care nu îl iubise niciodată…
Și cât de mult înțelegem iubirea, când și noi înșine am suferit din cauza ei! Putem înțelege oamenii, suferința lor, inima lor sângerândă, dacă și inima noastră plânge. Pentru că ne înțelegem în scrisul altora, în experiența lor de viață. Scrisul lor e fața lor în care vedem toate.