Ioșca [4]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

Cum arată Ilona gravidă, p. 239-240. Ioșca o ajută în toate pe soția lui gravidă, p. 240. Și „în căsnicia lor, redusă la cele mai simple lucruri sau poate ajunsă la ele pe căi necunoscute gândirii, cuvintele și lucrurile aproape că nu aveau importanță; înțelegeau amândoi, instinctiv, că iubirea nu se spune în cuvinte și a fi împreună cu celălalt nu e ceva ce poate fi redus la gesturi mari, la declarații pompoase și la sentințe aruncate din când în când în vârtejul lucrurilor”, p. 240. Iar autorul a reușit să facă din acest roman unul al tăcerii, al tăcerii semnificative, deși în el se vorbește mult, viguros. Pledoaria sa pentru tăcere e una isihastă.  

Apare și camera copilului, p. 241. Și cei doi sunt fericiți, p. 242. Pătuțul copilului îl pun sub geam, la răsărit, p. 243. Și „amândoi stătuseră tăcuți și liniștiți și nespus de fericiți și priviseră, cu ochi de părinți deja, locul unde în curând avea să stea copilul lor”, p. 243. Dacă o să fie băiat îl vor numi Ioșca, iar dacă va fi fată o vor numi Ilona, p. 243. Valiza lui Ioșca, p. 243, e de muzeu, pentru că avea în ea litere tipografice, p. 245. Moartea fără nicio urmare a oamenilor fără nume, p. 245, adică fără operă.

Oamenii care se înmulțesc în ciuda istoriei, fără să o știe, p. 246. Moașa copilului a fost Ileana, p. 247. Băiatul se naște sănătos și rumen în obraji, p. 247. Ioșca își vede copilul cu emoție și cu o lacrimă în ochi, p. 247, „cu emoția omului care nu trăise degeaba pe pământ”, p. 247. Și începe cheful pentru că s-a născut copil pe vale, p. 248. Iar „fiecare chef părea ultimul lucru pe care îl făceau pe acest pământ”, p. 248.

Vorbeau despre suflet numai la beție, p. 249. Însă Preotul susținea că „sufletul era Duh Sfânt pogorât în om”, p. 249, în loc să spună că sufletul omului e creat de Dumnezeu și, Sfântul Adam, Protopărintele nostru, era plin și de slava Lui atunci când a fost creat de către El.

Iar Doctorul credea că „sufletul era tocmai liberul‑arbitru lăsat omului și, prin aceasta, străin de Dumnezeu și de voința divină la fel ca orice lucru de pe pământ”, p. 249. Însă sufletul omului are voință liberă, ca dar de la Dumnezeu, tocmai pentru ca să Îl aleagă în mod liber pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui, și prin aceasta să se împlinească în mod real.

Doctorul îi mai spune Preotului o părere a lui: că sufletul omului se mișcă în două direcții: spre vorbire, dar și spre înăuntrul său, spre nebunie, p. 251. El considera că sufletul omului înnebunește, p. 251, și nu că creierul său se deteriorează și așa avem nebunia omului. Doctorul vorbește despre un Dumnezeu deist, care nu Se amestecă în viața lumii, p. 252.

Viața lor devine o „visare cu ochii deschiși” din cauza copilului, p. 253. Dragostea dintre ei a crescut și mai mult și a apărut datoria față de copil, p. 253, grija față de el. Preotul îi vizita des pe cei doi părinți, p. 254, și vrea să le dăruie o Sfântă Icoană aleasă, p. 255. Preotul îi vorbește Doctorului despre Sfintele Icoane rare pe care le are, p. 256-257. Și Doctorul acceptă să-i arate Sfintele Icoane, p. 258. Preotul îl duce pe Doctor cu motocicleta lui, p. 258.

Legendele locului, p. 259. Înainte să îi arate Sfintele Icoane, cei doi beau pălincă, p. 260. Și pe când Doctorul fuma în afara Schitului, în semn de respect, se întreba de ce să nu aibă și nebunii parte de rugăciunea Bisericii, p. 261. Doctorul credea că Domnului I-a fost frică pe Cruce, p. 263, când El a biruit pe Cruce toată frica și toată patima în umanitatea Sa.

Începe să îi arate comoara lui, p. 264. Îi arată Sfânta Icoană pe care i-o va dărui lui Ioșca, p. 265. Și Preotul merge și pune în cui, în camera copilului, Sfânta Icoană pe care le-o dăruie, p. 266. Deasupra Sfintei Icoane, Ilona a pus „o năframă din cel mai fin material”, p. 266. Și „Ilona a rămas acolo cu copilul, a rămas în picioare și – chiar dacă gândurile ei nu erau pe de‑a‑ntregul o rugăciune – a vorbit cu Fecioara și cu Pruncul fără să‑și dea neapărat seama de asta, cuvintele din mintea ei se legau numai de copil, de binele acestuia și de un viitor care doar de puțină vreme începuse, de timp, în locul acela în care trăiau ei și în care timpul nu exista sau, dacă exista, el consta cel mult în succesiunea zilelor și a nopților”, p. 266. Pentru că orice Sfântă Icoană te îndemnă la rugăciune și prezența în fața ei devine o rugăciune.

„Nu uităm lucruri, uităm felul în care sunt numite ele; nu uităm oameni, le uităm numele și prin asta ei devin nemuritori. Ilona știa aceste lucruri, dar le știa fără să le poată spune și prin asta știința ei depășea omenescul, era pură ca și ea, știința ei era una cu lumea și cu personajele icoanei tocmai pentru că nu era numită și nici spusă și prin asta scăpa timpului, spunerii, morții. Pentru că toate icoanele tac o nemurire care pentru oameni e iluzorie, tocmai de aceea ele supraviețuiesc vremii”, p. 267. Pasaj memorabil, alături de multe altele din roman. Pentru că autorul dorește să ne învețe, să ne educe creștinește în multe feluri.

Totul e plin de tăcere. Căci „tăceau împreună. Casa tăcea în jurul lor”, p. 267.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *