Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [100]

Traduceri patristice

vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei

(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șaptea a aceluiași autor. Este despre cele de după ziua a șasea

3. Hristos a făcut toate acestea la ceasul al șaselea, după-amiază. Le-a făcut din pricina celui din Paradis care s-a rătăcit în acea după-amiază în grădină[1]. Din pricina acelui întâi-plăsmuit Adam[2] zăcând mort acolo, [îngropat] în curtea Golgotei, la ceasul al șaselea al după-amiezei; Hristos S-a suit pe Cruce în ziua a șasea a timpului, la ceasul al șaselea al aceluiași veac [al șaselea], în a șasea zi a săptămânii, la ceasul al șaselea al zilei a șasea[3]. Și aceasta a fost în mod limpede preînchipuită de ziua a șasea a creației celei de șase zile, așezată aici înaintea noastră sub înfățișarea povestirii.

Dacă cineva ar dori să privească la aceste două zile, ca și cum ar sta între ele – vorbesc despre ziua a șasea [a creației] și despre ziua când Hristos, al doilea Adam[4], a suferit voind patimile Sale[5] –, acel cineva le-ar descoperi pe ele asemenea unor tipuri/ chipuri/ preînchipuiri care își corespund aidoma, ca două ilustrări asemenea, care se cheamă una pe alta prin faptele lor.

Dar am discutat deja aceasta pe larg în contemplarea noastră mistică asupra suferințelor și mântuirii lui Hristos Dumnezeul nostru, așa cum au fost înscrise în Cuvântul cel Bun [Evanghelie]. Cititorul care este râvnitor să cunoască este îndrumat [de mine] acolo[6].

IV.1. Dacă scopul întreg al întreprinderii de față este de a arăta că întreaga creație cea de șase zile a cerului și pământului a preînchipuit întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul și Biserica, atunci este încă nevoie de a arăta câteva din multele elemente ale zilei a șasea dintâi [, cea a Genezei]. Cum au preînchipuit acestea Patima cea mântuitoare a lui Hristos, pe care El le-a suferit în a șasea zi? De ce Adam, care a fost creat liber de Dumnezeu, a suferit din cauza voii lui și fără să fie silit? Și de ce Domnul, din voința Lui și în acord cu dorința Lui, a îndurat Patima Sa?

Ia minte la cele ce vor fi zise și vei vedea tipurile/ preînchipuirile care chiar atunci au prefigurat adevărul.

2. Adam a suferit moartea sa după ce a mâncat[7]. Din această pricină, Hristos a mers la patima Sa și la moarte după ce S-a ridicat de la mâncarea Cinei[8]. Adam a suferit din pricina Evei[9]. Aidoma, Hristos a suferit din pricina Bisericii[10].

Pe scurt: Adam a mâncat, a fugit, s-a ascuns în Grădină, a fost căutat, a fost găsit, a fost osândit și astfel a murit[11]. Asemenea: Hristos a mâncat Cina[12]; a fugit de voia Sa în Muntele Măslinilor ca să se roage[13]; S-a ascuns în grădina din Valea Cedrilor, a fost urmărit de evrei și a fost găsit de Iudas, care a dat un sărut ca semn(al)[14]. A fost legat și scos afară din livadă[15], precum Adam afară din Grădină[16]. Purtând [lemnul] pomul[ui] pe umerii Săi[17], a fost batjocorit[18]. Și devenind blestem[19], din pricina celui care fusese blestemat[20], a fost osândit. S-au adunat și au zis: „Este vinovat de moarte”[21]. Și El a ieșit din Ierusalim și a murit[22], din pricina celui dintâi plăsmuit, care s-a supus morții în afara Paradisului[23].

El [Domnul] a ieșit afară dintr-o grădină[24] și a intrat într-o grădină, unde a fost răstignit pe [lemnul] pom[ului][25]. Și aceasta s-a făcut din pricina celui care a fost trădat/ înșelat în Grădină[26] și care apoi a intrat în grădina lumii, unde a putut să se uite la orice fel de buruiană de iarbă verde. Căci, după păcat, omul a devenit necugetător ca orice dobitoc care paște.

Grădina unde Adam zace mort era cea a Căpățânii[27]. Acolo a mers Hristos. Și atârnând pe lemn, a deschis tâlharului Paradisul[28].

Noaptea, Hristos a mâncat Paștiul Patimilor Sale[29], căci a fost ca noaptea atunci când Adam a fost înșelat și a mâncat[30]. Era înainte ca să i se deschidă ochii.


[1] Cf. Fac. 3, 1-6.

[2] Cf. Fac. 2, 7.

[3] Cf. Mt. 27, 45; Mc. 15, 33; Lc. 23, 44; In. 19, 14.

[4] Cf. I Cor. 15, 45.

[5] Cf. In. 10, 17-18.

[6] Sfântul Anastasios se referă la o altă carte a sa, în care a comentat mistic patimile și Învierea lui Hristos (n. m.).

[7] Cf. Fac. 3: 1-6, 19; 5, 5.

[8] Cf. Mt. 26, 30 – 29, 50; Mc. 14, 26 – 13, 37; Lc. 22, 38 – 23, 46; In. 14, 31; 18, 1 – 19, 30.

[9] Cf. Fac. 3, 6-7.

[10] Cf. Ef. 5, 25-27.

[11] Cf. Fac. 3, 6-19; 5, 5.

[12] Cf. Mt. 26, 20-29; Mc. 14, 17-25; Lc. 22, 14-38; In. 13, 1 – 17, 26.

[13] Cf. Mt. 26, 36; Mk. 14: 26, 32; Lc. 22, 39-40.

[14] Cf. Mt. 26, 47-49; Mc. 14, 43-45; Lc. 22, 47-48; In. 18, 1-5.

[15] Cf. In. 18, 12-13.

[16] Cf. Fac. 3, 23-24.

[17] Cf. In. 19, 17.

[18] Cf. Evr. 10, 29.

[19] Cf. Gal. 3, 13.

[20] Cf. Fac. 3, 17-19.

[21] Mt. 26, 66.

[22] Cf. In. 19: 17, 30.

[23] Cf. Fac. 2, 7; 3, 23-24; 5, 5.

[24] Cf. In. 18: 1, 12.

[25] Cf. In. 19, 41-42.

[26] Cf. Fac. 3, 6.

[27] Cf. In. 19: 17, 41.

[28] Cf. Lc. 23, 43.

[29] Cf. Mt. 26: 20, 39, 42; Mc. 14: 17, 36; Lc. 22, 42.

[30] Cf. Fac. 3, 6-7.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [99]

Traduceri patristice

vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei

(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șaptea a aceluiași autor. Este despre cele de după ziua a șasea

2. Căci dacă „în[tru] El s-au făcut toate cele [care sunt] în ceruri și cele de pe pământ”[1] și tind către El, atunci cu siguranță orice număr șase, în Vechiul și Noul Testament, sugerează și arată de șase ori suma în el.

Hristos îmbrățișează și stăpânește toate lucrurile. Din această cauză, numărul șase mii îmbrățișează fiecare monadă menționată în Scripturi – fiecare număr și sumă și toate monadele și diadele și triadele din lucrurile de pe pământ și din văzduh – fiindcă este indicativul fiecărei sume matematice care este cunoscută.

Și, din această cauză, primul Adam a venit întru ființă în ziua a șasea. El preînchipuia icoana părților nedespărțite ale celui de-al doilea Adam[2], a nevăzutului Hristos al celor șase zile, Care a fost alcătuit și a devenit văzut pe pământ în ziua a șasea a timpului[3]. Zic despre anul 5500, care este deopotrivă miezul zilei și după-amiază; este la mijloc, în ceasul al șaselea. Desigur, este în a șasea parte a timpului.

Din această cauză, într-adevăr, la ceasul al șaselea al zilei a șasea, după-amiază, în grădina Paradisului, Adam a venit întru ființă din pământ și suflarea lui Dumnezeu[4] – și grăiesc acum despre firea lui văzută și nevăzută. El L-a preînchipuit pe Hristos cel văzut și nevăzut, Care, ca icoană a Sa Însuși și a Bisericii i-a apărut lui Avraam, la ceasul al șaselea, la stejarul lui Mamvri[5]. El a jertfit acolo un miel, făcând astfel un chip al morții Sale, și a primit mâncare muritoare, făcând un chip al întrupării Sale.

De asemenea, El a vindecat sterpiciunea Sarrei, Biserica, care naște nu unul, ci mulți Isaaci[6]. Și a șezut în cort, ca un simbol: căci Dumnezeu trăiește și Se mișcă pretutindeni în Biserică[7].

Era iarăși miezul zilei, după-amiaza, ceasul al șaselea, când Iosif, ca chip al lui Hristos, a apărut fraților săi și a mâncat cu ei[8]. Astfel, pe neașteptate, L-a preînchipuit pe Mielul pascal, Hristos. Și apoi a stat în groapă[9]. Și aceasta a fost o înainte-vestire a lui Hristos care, după Cina cea de taină, urma să fie aruncat în groapa mormântului Său (τῷ λάκκῳ τοῦ τάφου Ηριστόν)[10].

Și era ceasul al șaselea când minunata Rut s-a apropiat de Booz în câmp, precum frumoasa Biserică, înfometată, apropiindu-se de Hristos. Și a fost hrănită de el și a devenit însoțitoarea și soția lui[11]. Ei i s-a asemănat în mod preafrumos înțeleapta femeie samaritisă, Biserica neamurilor, care a întrebat cum și unde poate cineva să slăvească pe Dumnezeu. La ceasul al șaselea, ea L-a întâlnit pe Hristos, care ședea la fântâna apei, fântâna Cuvântului, și care a primit ospitalitatea ei pentru mai mult timp.

Apoi El a eliberat-o pe ea de purtarea apei și de slujirea idolilor străini, cu adevărat de sudoarea muncii sale pentru ei. Căci ea căra apă pentru samaritei[12].


[1] Col. 1, 16.

[2] Cf. Fac. 1, 27; I Cor. 15, 45-49.

[3] Cf. Mt. 2, 11.

[4] Cf. Fac. 2, 7.

[5] Cf. Fac. 18, 1.

[6] Cf. Fac. 18, 9-15; 21, 1-2.

[7] Cf. Lev. 26, 12; II Cor. 6, 16.

[8] Cf. Fac. 45, 1-15.

[9] O groapă în care se punea apă sau se strângea apa de ploaie. Un fel de rezervor, bazin sau puț.

Cf. 37, 24; 50, 26.

[10] Cf. Mt. 26, 20-29; 27, 57-60; Mc. 14, 17-25; 15, 42-46; Lc. 22, 14-38; 23, 50-54; In. 13: 1-17, 26; 19, 38-42.

[11] Cf. Rut 2, 2-14; 4, 1-13.

[12] Cf. In. 4: 6-7, 15, 20.

Imnul Acatist. Comentariu teologic [2]

Condacul al 3-lea începe să explice taina întrupării Sale. Pentru că „puterea Celui Preaînalt a umbrit-o atunci [Δύναμις τοῦ Ὑψίστου ἐπεσκίασε τότε]”, a umplut-o de slava Lui pe Fecioară, „spre zămislirea celei neavând experiența Nunții [πρὸς σύλληψιν τῇ ἀπειρογάμω]”. Căci ea a putut naște fără de sămânță, pentru că puterea lui Dumnezeu a făcut aceasta. De aceea, pântecele [νηδύν] Fecioarei s-a arătat a avea bun-rod [εὔκαρπον], și rodul cel bun era Hristos, iar ea, „ca un ogor dulce [ὡς ἀγρὸν ἡδὺν]”, L-a arătat pe El „tuturor celor care voiesc a secera mântuire [τοῖς θέλουσι θερίζειν σωτηρίαν]”.

Infinitivul θερίζειν, pe care l-am aflat aici, îl găsim o singură dată în Noul Testament, cf. ed. BYZ, și anume în In. 4. 38.

Având pe Dumnezeu primit în pântece, Fecioara a alergat către Sfânta Elisavet [Ἐλισάβετ], către verișoara ei. S-a dus la ea cu bucurie multă. Însă pruncul acesteia, care era în pântecele ei, adică Sfântul Ioannis Botezătorul, de îndată a cunoscut cine este aceasta și s-a bucurat de închinarea ei, și cu săltările [ἅλμασιν] lui în pântece, aidoma unor cântări, „striga către Născătoarea de Dumnezeu [ἐβόα πρὸς τὴν Θεοτόκον]”.

Căci ea este „lăstarul joardei celei neveștejite [βλαστοῦ ἀμάραντου κλῆμα]”. Este „câmpul rodului celui preacurat [καρποῦ ἀκήρατου κτῆμα]”. Este „cea care L-a lucrat pe Lucrătorul cel iubitor de oameni [Γεωργὸν γεωργοῦσα φιλάνθρωπον]”. Pentru că El este Ziditorul nostru, Cel care ne-a lucrat, ne-a zidit pe noi, din iubire imensă față de noi. Stăpâna noastră L-a odrăslit pe Cel care este Săditorul vieții noastre [Φυτουργὸν τῆς ζωῆς ἠμῶν]. Ea este arătura [ἄρουρα] care a odrăslit bună-sporirea îndurărilor [εὐφορίαν οἰκτιρμῶν] celor dumnezeiești. Este masa care poartă mulțimea ispășirilor [εὐθηνίαν ἱλασμῶν] lui Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi avem nevoie de multele iertări ale lui Dumnezeu.

Stăpâna noastră înflorește lunca desfătării [λειμῶνα τῆς τρυφῆς] și pregătește limanul sufletelor [λιμένα τῶν ψυχῶν]. Ea este tămâia mijlocirii celei primite [δεκτὸν πρεσβείας θυμίαμα], este răscumpărarea a toată lumea [παντός τοῦ κόσμου ἐξίλασμα], este bunăvoirea lui Dumnezeu [Θεοῦ εὐδοκία] către cei muritori, este îndrăznirea către Dumnezeu [πρὸς Θεὸν παρρησία] a celor muritori. Și ea îndrăznește către Dumnezeu pentru că e fără de păcat și e Maica Stăpânului tuturor.

Sfântul Iosif, Logodnicul ei, trăia o vijelie [ζάλην] interioară din cauza gândurilor celor șovăitoare [λογισμῶν ἀμφιβόλων]. Fiindcă presupunea că ea, cea fără de prihană, este furată de Nuntă [κλεψίγαμον]. De aceea, el a avut nevoie de luminarea Arhanghelului, de la care a aflat că Fecioara a zămislit de la Duhul Sfânt. Iar, pe de altă parte, Păstorii au aflat de la Îngeri despre Hristos Domnul și au alergat la El ca la un Păstor [Ποιμένα]. Și, când au ajuns, L-au văzut pe Domnul ca pe un Miel fără de prihană [ὡς Ἀμνὸν ἄμωμον], Care era hrănit la pântecele ei. Cu sensul: la sânii ei.

Și Stăpâna noastră e numită aici „Maica Mielului și a Păstorului [Ἀμνοῦ καὶ Ποιμένος Μῆτερ]”. Căci El este Mielul Cel fără de prihană, Care S-a jertfit pentru viața lumii și, în același timp, e Păstorul nostru cel bun, al întregii Biserici. Pentru că ne călăuzește pe noi pe calea mântuirii.

Stăpâna lumii este „curtea oilor celor raționale [αὐλὴ λογικῶν προβάτων]”, a celor credincioși. Pentru că mintea noastră trebuie să se supună Domnului, să fie ascultătoare Lui. Și adevăratul credincios e cel care are mintea plină de înțelegeri duhovnicești. De cele care se primesc cu minte bucuroasă, blândă, încrezătoare în Dumnezeu.

Ea este „apărarea de vrăjmașii cei nevăzuți [ἀοράτων ἐχθρῶν ἀμυντήριον]”, este apărătoarea noastră de demoni.  Ea este „deschizătoarea ușilor Paradisului [Παραδείσου θυρῶν ἀνοικτήριον]”. Pentru că L-a născut pe Cel care ne-a redeschis nouă Paradisul prin învierea Sa din morți. Stăpâna noastră este aceea care a făcut ca cele cerești, Puterile cele cerești, să se bucure împreună cu pământul, adică cu cei credincioși ai lui Dumnezeu, și cele de pe pământ să dănțuiască împreună cu cele cerești. Să se veselească nespus.

Născătoarea de Dumnezeu este „gura cea netăcută a Apostolilor [τῶν Ἀποστόλων τὸ ἀσίγητον στόμα]”, a Sfinților Apostoli ai Domnului, și „îndrăzneala cea nebiruită a Purtătorilor de chinuri [τῶν Ἀθλοφόρων τὸ ἀνίκητον]”, adică a Sfinților Mucenici și a Sfinților Mărturisitori. Pentru că ea îi întărește pe cei care propovăduiesc dreapta credință și îi face plini de îndrăzneală dumnezeiască pe cei care suferă toate pentru Domnul slavei.

Stăpâna noastră este „sprijinul cel tare al credinței [στερρὸν τῆς πίστεως ἔρεισμα], al credinței noastre. Ea este „semnul cel luminos al harului [λαμπρὸν τῆς χάριτος γνώρισμα]”. Pentru că ne arată tuturor ce poate să facă un om din viața lui când conlucrează neîncetat cu harul lui Dumnezeu. Stăpâna noastră este cea prin care Iadul a fost golit de Sfinții Lui și prin care noi ne-am îmbrăcat cu slava lui Dumnezeu. Și aceasta, pentru că Fiul ei Și-a scos Sfinții din Iad odată cu Învierea Sa din morți și ne-a îmbrăcat și pe noi cu slava Sa, prin Botez, când ne-a făcut fiii Săi.

Meseria de romancier [1]

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

*

La un dineu din 1923, la Paris, Marcel Proust și James Joyce nu au discutat unul cu altul, deși toată lumea aștepta să-i asculte conversând. Iar autorul consideră că motivul este că fiecare dintre cei doi avea o părere bună despre sine, p. 6.

E posibil să fi fost acesta motivul, dar e posibil și ca, văzându-se vizionați astfel, cei doi să nu fi avut chef să facă spectacol public.

Murakami consideră că, spre deosebire de alte domenii unde se cere specializare dobândită în timp îndelungat, scrierea unui roman este ceva oarecum la îndemâna oricui, dacă e „creativ” și poate să pună paragrafele cap la cap, p. 10.

„Nu‑i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continuu, să‑ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă”, p. 12.

Romancierii îi primesc pe cei nou-veniți în breaslă cu generozitate, p. 13. Și pentru că, „de multe ori succesul unui nou‑venit impulsionează întreaga activitate scriitoricească”, p. 14.

Așa e normal să se întâmple și așa ar fi normal să gândească  toți cei din tagma scriitorilor. Din păcate, în România primează spiritul de competiție (și nu unul cinstit) și dorința de a-i minimaliza și chiar elimina pe ceilalți. La noi, lumea literară e împărțită pe grupuri și grupulețe mânate de interese pecuniare și de nesațul afirmării (care duce până la urmă tot la bani), iar nu de criterii valorice oneste.

„Scriitorii au fiecare o temă personală pe care o tot reiau, doar schimbându‑i contextul”, p. 18.

Concepția lui Murakami despre a scrie un roman: „Este strict o părere personală, dar eu consider că nu trebuie să fii prea inteligent ca să scrii un roman. Activitatea în sine n‑are nimic sclipitor: stai singur, închis într‑o cameră, și așterni pe hârtie lucruri fără cap și coadă”, p. 19.

S-a căsătorit mai înainte de a termina facultatea și și-a început activitatea de scriitor la 30 de ani, p. 25.

În 1974 și-a deschis, împreună cu soția, din bani strânși cu greu, un local „unde să se servească cafea, alcool, ceva mâncare, și unde să se asculte discuri cu jazz”, p. 26. Organiza și „recitaluri live la fiecare sfârșit de săptămână”, invitând cântăreți de jazz, p. 27.

Însă au trebuit să trăiască în mare sărăcie. „Ni s‑a întâmplat o dată (când nu reușeam să adun suma pentru rata lunară de la bancă și, împreună cu soția, umblam noaptea târziu pe străzi, cu capetele plecate) să găsim pe jos niște bancnote mototolite, pierdute de careva. Nu știu dacă a fost doar o sincronizare norocoasă sau poate vreo forță care ne‑a îndrumat pașii, însă, în mod miraculos, era exact suma de care aveam nevoie. Am fost cu adevărat salvați, pentru că a doua zi era scadența. (Eu am avut parte de mai multe ori în viață de asemenea „minuni“.)”, p. 28.

Nu vorbește despre ajutor de la Dumnezeu și pune „minuni” între ghilimele. Eu pun atitudinea asta de a nu vedea minunile lui Dumnezeu în viața sa și pe dorința foarte mare de a fi „în trend” și de a nu ieși „din rând”. Și cred că scriitorii fac adesea această mare eroare. De altfel, autorul a spus de mai multe ori că n-a avut niciodată vreo dorință specială de a se deosebi de alții.

Însă Dumnezeu ajută pe toți oamenii, dacă ei trudesc pentru a trăi cinstit.

În timpul școlii, citise foarte mult și asculta multă muzică, p. 30-31.

A ajuns la facultate în perioada unor mari mișcări studențești. În urma cărora a tras concluziile: „Oricât adevăr ar purta unele sloganuri și oricât de frumoase ar fi mesajele transmise, dacă nu se sprijină pe forța morală a sufletului, până la urmă nu sunt decât vorbe în vânt. […] Cuvintele au puterea lor. Dar ea trebuie să fie, cel puţin, una orientată spre bine”, p. 32.

Consideră că a învățat mai multe din viață și din experiențele ciudate și dificile, decât de la facultate: „materiile de studiu de la facultate nu mi‑au stârnit niciodată interesul”, p. 33. Și asta se vede în romanele sale, că e înclinat mai degrabă spre fantezie și explorarea zonelor obscure, dar fără o finalitate anume.

A făcut facultatea în 7 ani, pentru că se și căsătorise și își deschisese localul la care lucra, p. 33.

Un profesor l-a trecut, la un curs despre Racine, pentru că a văzut situația lui dificilă, p. 33-34.

Între 20 și 30 de ani a trudit foarte mult ca să trăiască. A trebuit să-și schimbe locația localului, pentru că proprietarul celui dintâi i-a spus să se mute. Încât, după ce abia reușise să plătească datoriile, a făcut altele, pentru care iar a trebuit să muncească foarte mult ca să le plătească, p. 34-35.

„Însă chiar și atunci, dacă prindeam vreun moment liber, citeam. Oricât de ocupat am fost și oricât de grea mi‑a fost viața, cărțile și muzica au fost întotdeauna pentru mine o bucurie imensă”, p. 35.

Și așa se înțelege de ce, la un moment dat, a început să scrie el însuși.

La un meci de baseball, pe neașteptate, i-a venit ideea că poate scrie și el romane. Și senzația a fost „ca și cum încercam să prind, cu brațele întinse, ceva ce se pogora lin din cer”, „un fel de revelație divină”, p. 37-38.

După ce s-a terminat meciul, s-a dus și și-a cumpărat coli de manuscris și stilou, p. 38.

Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2024]

Iubiții mei[1],

cine nu are de-a face cu Biserica, în aceste sfinte zile trece pe lângă ea nepăsător și nu are nicio trăire a tainei în viața lui. Pentru că nu se pătrunde de Patimile cele mari ale Domnului, adică de iubirea Lui cea mare pentru noi. Însă, pentru noi, din ziua de azi, începe o săptămână plină de taină, de durere tainică și de bucurie tainică, de durere bucuroasă sau de bucurie dureroasă, pentru că noi retrăim atât Patimile Domnului în aceste sfinte zile, cât și Învierea Lui cea de a treia zi. Și nu le retrăim în exteriorul nostru, ci în adâncul nostru, pentru că le retrăim din iubire multă pentru Dumnezeul nostru.

Dar ca să retrăiești viața Domnului mereu trebuie să ai o relație reală cu El. O relație continuă cu El de ascultare și de iubire a Lui, de continuă spovedire a păcatelor înaintea Sa și de împărtășire cu El. Pentru că El trebuie să fie în noi și cu noi pururea, iar noi în viața și în cuvintele Lui să ne odihnim pururea, pentru ca să retrăim la modul iubitor, la modul împlinitor viața și cuvintele Sale.

Și ori de câte ori traduc sau citesc Dumnezeiasca Scriptură sau vreo carte teologică, eu aud și învăț despre El, despre Dumnezeul mântuirii noastre, despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu și despre faptul că Fiul Tatălui S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și că tot ceea ce El a trăit în mijlocul nostru, al oamenilor, și ne-a propovăduit nouă, sunt pentru mântuirea noastră. Și mă bucur de toate cele ale Sale, de toate faptele, minunile și cuvintele Lui, pentru că știu că toate sunt pentru mântuirea noastră, a tuturor oamenilor care vrem să credem în El și să ne sfințim întru El.

De aceea, de azi, retrăim intrarea Lui în Ierusalim, intrarea Lui pașnică și smerită, pentru ca să meargă spre Patimă [πρὸς Πάθος][2], spre Cruce. Oamenii nu înțeleseseră pentru ce a venit la Ierusalim, dar El știa. El știa că venise pentru a muri pentru noi. Și vine în Ierusalim blând și mântuindu-i [πραῢς καὶ σῴζων] pe oameni, vine pentru mântuirea noastră, dar căutându-i pe vrăjmașii [τοὺς ἐχθροὺς] noștri, pe demoni, pentru ca să-i lovească cu putere [πατάξαι ἐν ἰσχύϊ].

Și unde i-a lovit El, Cel cu totul blând, cu toată puterea Lui cea dumnezeiască? Pe Cruce, la Ierusalim, adică în mijlocul lumii! Când S-a arătat cu totul blând, cu totul acceptând moartea, ca un miel care se lasă măcelărit de cioban în tăcere…Căci, pe când oamenii vedeau un Iisus care moare, care moare cu o moarte de rușine, care moare pe Cruce, El biruia ca un atotputernic, în umanitatea Sa, întreg Iadul. El îi biruia pe toți demonii, biruia tot păcatul și toată patima în trupul Său, dar biruia și moartea noastră, umplându-ne de viața Lui cea veșnică.

Și îi biruia pe toți demonii, pentru că n-avea niciun păcat în umanitatea Lui. Și dacă n-ai păcat, n-ai nici patimă, pentru că patima e cronicizarea păcatului. Dar dacă n-avea păcat, n-avea nici moarte în umanitatea Lui cea preacurată și, de aceea, demonii n-aveau nimic întru El. N-aveau niciun păcat și nicio patimă inventate de către ei în umanitatea Lui. Și când Domnul moare pe Cruce, sufletul Său cel preasfânt intră ca un biruitor în Iad și zdrobește Iadul, scoțându-i de acolo pe Sfinții Lui, pentru că moartea nu Îl stăpânea nicidecum pe Viața lumii.

De aceea, când privim la Domnul nostru Cel răstignit pentru noi, când privim la El pe Cruce, noi Îl vedem ca plin de viață, ca plin de viață veșnică, pentru că a biruit moartea noastră prin moartea Lui, ca să ne umple de viața cea veșnică a dumnezeirii Sale. Și pentru aceasta, Crucea Lui e bucurie preasfântă pentru noi și nu tristețe iremediabilă, pentru că Crucea Lui e începutul Învierii Sale, pentru că pe Cruce a început să ne umple pe noi de Învierea Lui, de viața Lui cea veșnică. Și Iadul a fost umplut de lumină, cât și pământul și tot cosmosul prin Învierea Lui, pentru că unde este El e numai lumină veșnică.

Și când noi retrăim la modul dureros Preasfintele Sale Patimi, le trăim cu durere pentru păcatele noastre. Căci și noi, ca orbiții de patimi de atunci, Îl rănim mereu, zilnic, cu păcatele noastre. Pentru că nu suntem cu nimic mai breji decât ei, decât evreii și romanii care L-au chinuit și omorât atunci. Ba, mai mult, nerecunoștința și bădărănia noastră sunt și mai mari față de Domnul, pentru că noi păcătuim pe când Îl avem în noi, după ce ne împărtășim cu El și după ce El ne umple de multă sfințenie și de pace.

Și așa stând lucrurile, a retrăi chinurile Sale înseamnă a ne recunoaște în mod deschis printre chinuitorii și ucigașii Lui. Auzim ce spun Evangheliile și cântările acestor sfinte zile, le auzim și ne pătrundem de durere sfântă, dar la ele adăugăm faptele noastre cele multe și rele. Faptele prin care ne-am arătat și mai răi și mai cruzi și mai indiferenți față de El, față de Domnul nostru.

Cei de atunci i-au adus ramuri verzi Domnului, pe când noi  trebuie să Îi aducem ramurile virtuților [βαΐα ἀρετῶν]. Însă virtuțile sunt în noi și nu în afara noastră! Virtuțile sunt răbdarea, smerenia, nevoința, iubirea noastră etc. Tot ceea ce facem din iubire pentru El este virtute a noastră. Dar toată virtutea noastră trebuie să ne umple de nepătimire [ἀπάθειαν] și de vederea Lui întru slavă. Pentru că tot binele pe care îl strângem în noi e pentru a fi proprii umplerii noastre de slava Lui. Căci și noi trebuie să înviem mereu, să fim plini de slava Lui, adică de slava veșnică a Învierii Sale. Iar dacă suntem plini de lumina Lui, noi trăim ca înviați din morți, ca unii care mereu suntem vii întru El și mereu ne bucurăm întru slava Lui.

Pruncii L-au lăudat cu dumnezeiască cuviință pe Domnul, L-au lăudat ca pe Dumnezeu atunci când El a intrat în Ierusalim, însă iudeii L-au blasfemiat cu fărădelege. Pruncii L-au slăvit, L-au maximalizat, pe când cei în vârstă L-au minimalizat. Și cei mici L-au maximalizat, pentru că L-au simțit cu adevărat, pe când, cei mari, adânciți în rele, nu L-au văzut, au crezut că e unul oarecare, și de aceea s-au comportat față de El ca niște nebuni.

Și marea problemă, continua noastră problemă e aceasta: vederea interioară. Dacă vedem duhovnicește, atunci îl vedem și îl simțim cu adevărat pe cel din fața noastră. Dar dacă suntem orbi, dacă nu vedem nimic, poate să vină toți Sfinții în fața noastră și Însuși Domnul, că noi nu vedem nimic aparte. Și nu vedem nu pentru că nu e nimic de văzut, ci pentru că noi suntem orbi și nesimțitori.

De aceea, dacă acum suntem orbi, așa am fi fost și atunci, la Răstignirea Lui. N-am fi văzut nimic special în Domnul. Am fi fost și noi în corul celor care căscau gura la executarea Lui sau am fi pus mâna la chinuirea Lui. Și aceasta, pentru că nu vedem și nu ne vedem. Și nu ne vedem, pentru că slava Lui nu e în noi.

Și tocmai de aceea oamenii trec mereu pe lângă Biserică, o ignoră mereu, pentru că se ignoră mereu pe ei înșiși. Se cred fără suflet, fără nevoi duhovnicești, și de aceea nu au nevoie de Biserică. Dar cel care flămânzește și însetează după Dumnezeu, acela are Biserica în centul vieții sale și le trăiește pe toate după poruncile Lui. Căci Biserica e hrana noastră fundamentală, e cea în care noi trăim adevărata noastră viață, pentru că aici ne umplem de viața lui Dumnezeu, de lumina Învierii Sale, pe care El ne-o dăruie nouă.

Cine se oprește la zidurile Bisericii, la păcatele oamenilor, la tot felul de frici și de obsesii, nu pășește înăuntrul tainei, adică al vieții cu Dumnezeu. Căci viața cu Dumnezeu e adevărata realitate a Bisericii. Cine nu ajunge să se curățească, să se lumineze și să se sfințească neîncetat venind la Biserică și trăind bisericește, se satanizează în mod evident. Cine nu ajunge Apostol al Lui, dar ajunge un Iudas, un vânzător al Lui, iese de la Cină în noaptea neagră a Iadului. Pentru că vine la Biserică nu pentru a se sfinți, ci pentru a se înrăutăți. Și cine se înrăutățește pe fiecare zi, cine se înnegurează la suflet mereu, acela nu trăiește în lumina lui Dumnezeu, în cea care ne umple mereu de bucurie și de veselie dumnezeiască.

Căci viața duhovnicească, iubiții mei, nu poate fi mimată! Pentru că ea e multă împlinire sfântă, e multă cunoaștere, e multă sfințenie și nu e rigiditate nefirească, nu e acreală, nu e tristețe. Cine mimează sfințenia se îndrăcește. Cine presupune că e o bucurie să minți și să te minți, o sfârșește rău.

Tocmai de aceea, oamenii lui Israil cunoșteau Scriptura, o aveau la ei, Îi slujeau mereu Lui, dar nu Îl vedeau și nici nu Îl simțeau pe El în viața lor. Și ei, cei de atunci, care nu L-au înțeles, sunt aidoma noastră, celor de acum, care nu Îl înțelegem, nu Îl simțim, nu Îl vedem pe El. Nu e nicio diferență între ei și noi, pentru că ne raportăm la același Dumnezeu, dar nu Îl simțim nici în noi și nici în alții. Nu simțim lucrarea Lui în noi și în alții. Și de aceea facem multe confuzii, multe erori, multe păcate, pentru că nu înțelegem cine e cu noi și cine e împotriva noastră.

Dar când Dumnezeu e cu noi, nimeni nu e împotriva noastră, chiar dacă toată creația ne-ar sta împotrivă! Căci dacă El e cu noi, atunci avem tot sprijinul și tot ajutorul de partea noastră. Și noi vedem acest lucru în fiecare zi a vieții noastre. Căci atunci când Dumnezeu voiește ca să se facă un lucru anume, el se face, cu toate împotrivirile posibile. Și când Dumnezeu nu voiește un lucru, chiar dacă noi ajungem să facem acel lucru, el va fi unul spre rănirea noastră. Pentru că tot ceea ce nu se face după voia lui Dumnezeu piere, se distruge, nu rămâne în picioare.

De la ramurile de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] [In. 12, 13, BYZ], de palmieri, aduse Domnului, noi plecăm azi de la Biserică cu ramuri de salcie în mâini. Și, în popor, toți știu că azi sunt Floriile, adică ziua florilor, pentru că ramurile acestea de salcie, pe care le-am binecuvântat astăzi, sunt socotite flori aduse Domnului[3]. Aseară am fost la Alexandria, la Procesiunea de Florii, cum am fost și anul trecut, prin care se subliniază începutul Săptămânii Mari sau a Patimilor Domnului.

Iar azi avem dezlegare la pește, avem bucurie în ziua de azi, pentru ca în zilele următoare, de Denii, să compătimim împreună cu Domnul, dar și să ne vedem păcatele înaintea Lui. Și vom spovedi și împărtăși toată săptămâna, la Biserică și acasă, pentru ca toți să se bucure duhovnicește. Căci aceasta e pregătirea pentru praznic: a ne agonisi inimă smerită, rugătoare către Domnul, iar noi fiind spovediți și împărtășiți cu El. Pentru ca El, cu toată bucuria Lui cea veșnică, să intre și în noi și să fie în noi pururea. Amin!


[1] Începută la 8. 33, în zi de joi, pe 25 aprilie 2024. Cer înnorat, 13 grade, fără vânt.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. Toate citările din Slujba zilei sunt de aici.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Duminica_Floriilor.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [1]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Despre autor[1]. Am cartea în PDF și mă bucur mult pentru asta. Și jurnalul e pentru autor o mărturie amânată, p. III. De la Simion: acesta e primul volum, mai e unul al Jurnalului, și ambele au peste 2650 de pagini, p. III. Viața lui se aseamănă cu a lui Petre Pandrea, p. IV.

„A scris enorm, într‑un timp scurt, a scris în toate genurile, a scris, paralel, scrisori, multe scrisori, s‑a plâns și, la rândul lui, a bârfit cu poftă”, p. VI.

Prietenii îi ziceau Gary, p. VII. Fiu de miner, a trăit sub 7 dictaturi, p. VII. Își începe Jurnalul după vârsta de 65 de ani, în 1983, p. VII. Soția sa: Olimpia, zisă Limpi, p. VII. Volumul de față a fost scris între 1983‑1986, p. VIII.

„Ion D. Sîrbu are treabă cu spiritul său. I s‑ar potrivi mai bine, în acest caz, titlul carnetelor lui Baudelaire”, p. VIII. „acest extraordinar jurnal [este] cea mai importantă operă de sertar, alături de Jurnalul fericirii, care a apărut la noi după decembrie 1989”, p. IX. A știut că nu își va vedea Jurnalul publicat, p. X. Sultana Valide e Ceaușeasca, p. X.

Autorul nu s-a înrăit, dar este ironic, p. XI. Blaga și tatăl său: modelele sale, p. XII. I s-au ars manuscrise sub ochii săi, p. XIV, din ordinul Ministrului Drăghici, în 1958. E vorba de manuscrise filosofice, p. XV. La Craiova a avut domiciliu forțat, p. XV.

„Confesiunea este o formă de supraviețuire”, p. XIX; une paresse occupée, p. XXII, = un paresseux occupé = un leneș ocupat.

Teza lui de Licență, din 1945: De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga, p. XXIV. „Fiul minerului din Petrila, tobă de carte și victimă pe viață a sistemului totalitar, nu vede cu ochi buni dezangajarea intelectualului occidental, cum nu acceptă oportunismul intelectualului răsăritean. Poziție corectă, poziție dificilă”, p. XXV.

Din cauza incomodei lui sincerități, din 1972 nu i-a mai intrat în casă niciun prieten, p. XXV. Avea o „extraordinară disponibilitate colocvială”, p. XXVI. Are simțământul viu al morții satului românesc, p. XXVII.

Autorul scrie mult, dar „refuză să se explice”, p. XXVIII. Personajele monologului său, p. XXVIII. Nu renunță să scrie în limba lui, p. XXXI. L-a văzut pe Blaga plângând, p. XXXI. Talentul literar trebuie să aibă mare caracter și curaj, p. XXXV.

„Nu-­i plac, se înțelege, scribii oficiali ai comunismului, vorbele lui sunt dure, aproape de nereprodus”, p. XXXVI. Aici se termină introducerea lui Eugen Simion.

Urmează cronologia vieții autorului. Tatăl lui l-a forțat să aibă o meserie, p. XL. L-a cunoscut pe Brâncuși și a lucrat la Coloana Infinitului fără ca să știe ce sunt trapezele pe care le lustruia, p. XL-XLI. Cum l-a cunoscut pe Blaga, p. XLIII. Merge pe front, p. XLVI. Învață rusă, știa germană, p. XLVII. E martor la omorârea dezertorilor, p. XLIX. Se înscrie la Doctorat, p. L.

Îl cunoștea pe Agârbiceanu, p. LX. E scos din Învățământ odată cu Blaga, p. LXI. Îl visează pe Stalin, p. LXVI. Nu îl denunță pe Doinaș, p. LXXIV. A fost închis la Jilava, p. LXXVI. Se căsătorește cu Elisabeta Afrim pe 5 ianuarie 1965, p. LXXXIV. Îi moare mama, Ecaterina, pe 11 noiembrie 1975, p. XCV. Lucrează cu Sorescu, p. XCVIII.

Nu i-a plăcut că a devenit personaj în romanul lui Preda, că a devenit Petrini, p. CI-CII. L-a cunoscut pe Goma, p. CIV. A avut diabet, p. CXIX.

Jurnalul începe în p. 145 a cărții, care este p. 5. Și prima notă e din 7 martie 1952, p. 5. „Cultura zace între ele, nesatisfăcută”, p. 6. „Directoarea mi‑a oferit cafea și zâmbete. Este atât de inundată de marxism (o marxistă hormonică, am zis eu odată) încât fiecare frază a ei e o trimitere”, p. 8. „Stau cu paharul în mână și controlez lucid etapele alcoolizării”, p. 9.

„cochilia conjugală”, p. 9; se gândește la părinți și la Cimitir, p. 10; primul citat în germană, p. 11. „Eu gândesc, femeile croșetează, directoarea vorbește. De 4 ore. Mă doare scaunul”, p. 15. Pe când era Profesor…


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_D._Sîrbu.

1 2 3 5