Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2024]

Iubiții mei[1],

fiecare zi a vieții noastre este o asumare a Dumnezeieștii Cruci a Domnului. Pentru că ne asumăm pe fiecare zi toate greutățile zilei, tot neprevăzutul zilei. Ne asumăm toată munca, toată oboseală, toată ispita, toată noutatea din viața noastră. Dar nu numai munca sau boala sunt obositoare, extenuante, ci și bucuria. Bucuria mare este o mare oboseală, pe lângă o mare și neapărată împlinire. Pentru că bucuria cea sfântă, care ne umple de multă rugăciune și iubire dumnezeiască, nu ne lasă să dormim, să ne odihnim, ci ne epuizează la modul frumos, la modul împlinitor.

Trebuie să le facem mereu pe cele ale zilei. O luăm de la capăt, mereu, cu dusul la serviciu, cu dusul la cumpărături, cu făcutul mâncării, cu cele ale familiei noastre. De când ne trezim, ne îmbrăcăm în rugăciune și în atenție, pentru că toate trebuie făcute. Făcute metodic. Și cu toate că ne-am rutinat într-un anume fel viața noastră, pe fiecare zi avem noi și noi surprize, pentru că întâlnirile cu alți oameni, noi și noi evenimente, noi și noi stări interioare vin în viața noastră. Și nimeni nu te întreabă dacă ești pregătit să te întâlnești cu neprevăzutul din viața ta, ci toți vor să le fii partener de dialog. Vor să stai de vorbă cu ei, vor să îi înțelegi, vor să îi ajuți, vor să îi crezi, vor să îi iubești. Pentru că nimeni nu dorește să îl respingi, să îl dai la o parte, ci fiecare se vrea îmbrățișat în mod personal. Și când îți asumi această Cruce continuă a relațiilor interpersonale, îți asumi istovirea continuă, pentru că a vorbi cu oamenii în mod real e cea mai mare extenuare.

Pentru că a vorbi în mod real cu oamenii nu înseamnă a trăncăni cu ei vrute și nevrute, ci a-i înțelege în mod abisal și a vorbi despre nevoile lor reale, despre nevoile lor duhovnicești, intelectuale, intime. Și nu numai a vorbi și a le explica și a-i face să se înțeleagă, ci și a-i purta mereu în rugăciune și în inima ta, în dragostea ta pentru ei. Și iubirea pentru oameni, în definitiv, e adevărata Cruce a noastră. Pentru că toate le facem din iubire și din respect și din recunoștință și din milostivire față de oameni.

Toate ale casei noastre le facem din iubire pentru familia noastră, toate ale Bisericii le facem din iubirea față de toți frații noștri, iar opera noastră o dăruim tuturor oamenilor, pentru că toți au nevoie de adevăr, de încredere, de împlinire interioară. Și pentru ca să facem acest lucru trebuie să ne asumăm Crucea Domnului ca iubire mereu vie, mereu dăruitoare față de toți oamenii. Căci El, pe Cruce, S-a suit tocmai din imensa Lui iubire față de toți oamenii. Pentru că El Și-a asumat toate durerile, păcatele, neputințele noastre pe Cruce, pentru ca să ne învețe pe noi toți să iubim fără margini pe tot omul. Să îl iubim în mod real, adică dorindu-i mântuirea lui.

Iar puterea noastră de a iubi duhovnicește pe tot omul este iubirea Lui față de tot omul. Pentru că Domnul Își revarsă mereu iubirea Lui în noi și ne învață să îi iubim pe toți ca pe noi înșine, adică dorindu-le tuturor mântuirea așa cum ne-o dorim și nouă. Și când simți, ca un foc nestins, iubirea Lui în tine însuți, atunci Crucea Lui înseamnă a-i iubi pe toți cu dragostea Lui cea prea mare, nesfârșită, veșnică. Și epuizarea Crucii devine revărsarea iubirii față de toți, care e o împlinire paradoxală.

Pentru că, pe de o parte, noi ne epuizăm muncind pentru oameni și alinându-i în multe feluri, dar, pe de altă parte, numai această epuizare ne împlinește. Căci atunci când nu faci nimic pentru ei, treci pe lângă ei ca pe lângă niște pietre, ca pe lângă niște ziduri, ca pe lângă nici pomi care nu te interesează. Dar când oamenii încep să te intereseze în mod real și îi incluzi pe toți în iubirea ta, în rugăciunea ta, în munca ta, fiecare devine o bucurie mare pentru tine, o taină imensă, o nespusă împlinire. Pentru că atunci când omul e o taină vie pentru tine, el devine un confident al tău. Și omul cu care începi să vorbești și în fața căruia te destăinui, devine o parte din tine, pentru că te poartă în el însuși.

Și Domnul ne spune că trebuie să mergem în viața noastră după [ὀπίσω] El [Mc. 8, 34, BYZ], pentru că a merge după El înseamnă a ne umple de dragostea Lui pentru toți oamenii. Cu alte cuvinte, ne cere să introducem în toate așteptările și discuțiile noastre împlinirea duhovnicească. Și dacă atunci când discuți cu cineva primează duhovnicescul, primează sfințenia, nu mai ai gânduri ascunse, gânduri murdare, gânduri parvenitiste, ci te interesează folosul real al tău și al lui, al celui cu care discuți.

Discuția esențială a omului e discuția teologică. Ea e cea de care cu toții avem nevoie. Și cu toate că mulți nu știu că aceasta e nevoia reală a omului, vin spre tine cu dorința să discutați, să discutați orice. Dar dincolo de orice, de orice discuție, e nevoia adâncă a noastră de Dumnezeu și de comuniunea sfântă. Iar Dumnezeu și comuniunea dintre noi și El și dintre noi, oamenii, fac parte din discuția teologică, vitală a omenirii. Pentru că noi trebuie să Îi urmăm Lui în viață, Creatorului nostru, iar urmarea Lui înseamnă a ne umple de comuniunea cu El și cu toți oamenii credincioși Lui.

De aceea, discuția teologică, cea despre Dumnezeu și despre relația Lui cu noi, e discuția fundamentală a fiecărui om. E ce vrea omul cu adevărat. Pentru că, în esența lui, omul vrea să vorbească, să vorbească la modul împlinitor. Vrea să vorbească cu Dumnezeu, să fie ascultat de El și El să îi răspundă. Și răspunsurile lui Dumnezeu sunt marea bucurie și împlinire a omului, pentru că Dumnezeu răspunde, prin slava Lui, în adâncul omului și omul receptează la modul abisal vorbirea lui Dumnezeu cu el. Și când Dumnezeu îți vorbește în taina adâncului tău, acolo, în adâncul tău, începi și tu să vorbești cu El și cu întreaga lume. Pentru că rugăciunea cu Dumnezeu și vorbirea cu oamenii pleacă din același loc: din adâncul persoanei tale.

Cei care nu mai vor să vorbească cu oamenii, nu mai vorbesc nici cu Dumnezeu. Muțenia față de oameni e consecința părăsirii lui Dumnezeu. Căci, cu El, cu Dumnezeul nostru, vorbim neîncetat, vorbim în adâncul nostru, și când nu mai vorbim cu El, nici vorbirea cu oamenii nu mai prezintă vreun interes pentru noi. Și nu mai prezintă interes, pentru că îi desconsiderăm pe toți. Și când desconsideri, atunci urăști, pentru că te urăști.

Însă Domnul ne cere să ne lepădăm de noi înșine, de tot ceea ce iubim în mod rău, în mod pervers, pentru ca să ne asumăm Crucea noastră, adică viața noastră cu El și să Îi urmăm Lui [Mc. 8, 34]. Și prima iubire perversă a noastră e iubirea față de noi înșine, față de modul nostru pătimaș de existență. A ne iubi patimile noastre înseamnă a ne dori Iadul. Pentru că orice păcat și orice patimă ne coboară în Iad. Dar când începi să te lupți cu tot păcatul în tine însuți, să nu-l mai dorești și să spovedești tot ce ai făcut rău, atunci începi să te lepezi de tine, de cel vechi, pentru ca să te înnoiești mereu duhovnicește.

Spovedirea continuă a păcatelor noastre face parte din continua lepădare, renunțare la noi înșine, la noi, cei vechi, pentru a ne înnoi duhovnicește. Și înnoirea noastră duhovnicească e reală, pentru că ne umplem de harul Lui, de puterea Lui de a săvârși toată virtutea dumnezeiască. Harul Lui, care ne iartă păcatele, ne dă și putere să le biruim în mod zilnic. Și când biruim duhovnicește, noi trăim duhovnicește, trăim ca niște înviați din morți, pentru că harul sau slava Lui ne-a ridicat pe noi din morți.

Lepădarea sau renunțarea la sinele nostru păcătos înseamnă umplerea noastră de slava Lui. Pentru că ne lepădăm de rău, de tot răul pe care l-am făcut, pentru a ne umple de tot binele lui Dumnezeu. Și binele lui Dumnezeu e toată virtutea dumnezeiască. Ne umplem de rugăciune, de iertare, de curăție, de pace, de iubire dumnezeiască, de toată cuviința și bucuria dumnezeiască, pentru că începem să urâm păcatul în mod definitiv și sistematic. Și oriunde îl găsim în ființa noastră, noi îl demascăm imediat, pentru că îl spovedim imediat. Și când îl spovedim, noi primim și puterea Lui de a-l birui, pentru că orice păcat se biruie cu puterea lui Dumnezeu. Și puterea Lui e slava Lui cea veșnică, cea care sfințește toate în Biserică și lume.

Însă, tot ceea ce Domnul ne spune în Evanghelia Sa, ne spune având în vedere fundamentul ei, Biserica Lui. Pentru că viața evanghelică sau creștină sau ortodoxă se trăiește în Biserica Lui, în Biserica Cincizecimii și nu oriunde. El a vorbit despre apa cea vie a slavei Sale, adică despre făgăduința Cincizecimii, care coboară de la El în oamenii credincioși Lui, despre iertarea sacramentală a păcatelor, despre lupta duhovnicească a creștinului pentru a se mântui, despre îndumnezeirea lui, pentru că știa că acestea vor fi realitățile interioare ale Bisericii Lui. Întreaga Evanghelie și întreaga Scriptură au în vedere Biserica Lui, adică pe aceasta, în care noi suntem, și toată Scriptura vorbește despre viața noastră liturgică și duhovnicească. Iar Sfinții Bisericii continuă Scriptura Lui, o continuă prin viața, minunile și predicile lor, pentru că ei sunt cărți vii, duhovnicești, ale lui Dumnezeu. Căci ei și-au asumat Scriptura, pentru că și-au asumat întreaga Tradiție și viață a Bisericii, și au arătat prin toată viața lor ce înseamnă a-I urma Domnului. Pentru că a-I urma Lui înseamnă a te sfinți continuu, a te îndumnezei continuu, căci în Biserica Lui e toată viața care ne îndumnezeiește.

Iar pentru noi Sfinții lui Dumnezeu sunt fundamentali, pentru că ei sunt realii următori ai Domnului. Ei nu doar au crezut în El, ci au și ajuns ca El prin viața lor sfântă, pentru că au făcut din viața Lui viața lor. Și și-au sfințit continuu viața lor, pentru că și-au asumat toate cuvintele Domnului. Le-au crezut și le-au transformat în viața lor de zi cu zi, tocmai de aceea I-au urmat Lui, au mers după El, pentru că au fost plini de slava Lui.

Și noi îi pomenim pe Sfinții Lui în fiecare zi și viața Bisericii e plină de ei, pentru că în fiecare dintre ei se vede Dumnezeul nostru treimic. În fiecare Sfânt Îl găsim pe Dumnezeu, pentru că Îl vedem în ei. Și Îl vedem în ei prin aceea că s-au împodobit interior cu toată virtutea dumnezeiască, făcându-se o icoană vie a Lui. Te uiți la ei și Îl vezi pe El. Și te bucuri să Îl vezi pe El în ei, pentru că Îl vezi în fiecare în mod personalizat. Căci fiecare Sfânt  e unic și, în mod personal, El e icoana vie a lui Dumnezeu. Și fiecare ne învață să ne lucrăm în mod unic mântuirea noastră, dar în comuniune cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu, pentru că și ei, deși sunt unici, sunt împreună în Împărăția Lui. Și unicitatea personală nu i-a separat pe unii de alții, ci i-a apropiat, pentru că fiecare a vrut să cunoască unicitatea dumnezeiască a celuilalt.

De aceea, a fi disponibil duhovnicește pentru toți sau a-ți asuma Crucea iubirii tuturor înseamnă a te îndumnezei împreună cu toți. Pentru că tot efortul iubitor al vieții noastre e unul care ne sfințește interior. Tot ceea ce facem cu Dumnezeu ne zidește interior, ne zidește duhovnicește și epuizarea ascezei e împlinitoare. Căci merită din plin să te epuizezi zilnic duhovnicește, pentru că te împlinești zilnic. Împlinirea ta e imediată, pentru că binele e o împlinire continuă. Și când dărui cuiva îți dărui în mod instant ție însuți, pentru că te umpli de slava Lui.

Binele are consecințe imediate, are consecințe bune, după cum răul are consecințe imediate, dar rele. Când începi să citești voia lui Dumnezeu și afli de la Sfinții Lui noi și noi cunoașteri dumnezeiești, adevărul Lui devine binele tău care te înnoiește interior. Pentru că lepezi minciunile trecutului, înțelegerile greșite, lepezi ereziile de la tine și te umpli de adevărul Lui. Iar adevărul Lui te schimbă interior, pentru că te pune să faci binele adevărului care e virtutea dumnezeiască. Orice cădere a ta din adevărul Lui e păcat, iar păcatul trebuie spovedit imediat ca nu cumva să facă pui, ca nu cumva să se înmulțească în tine. Pentru că păcatul alterează credința ta și iubirea ta față de Dumnezeu și de oameni. Păcatele ne golesc credința de adevăr și de iubire, ne fac să nu mai avem nădejde în El. Dacă rămânem la înșelarea că putem să trăim creștinește și în afara Bisericii, și păcătuind oricum, cădem din credință și optăm pentru o ideologie religioasă, pentru una pe care ne-o confecționăm singuri ca pe o rochie. Căci credința e relație reală, vie, continuă cu Dumnezeu, când tu Îi vorbești Lui și El te umple de slava Sa în Biserica Sa, pe când ideologia religioasă e un sistem de gândire personal, inventat de către tine, în care dumnezeu și credința sunt după chipul tău.

Și când vine unul și îți spune că el crede în Dumnezeu, dar n-are de-a face cu Biserica Lui, el îți vorbește despre dumnezeul lui, despre cel pe care l-a inventat el și nu despre Dumnezeul Bisericii. Căci, despre Dumnezeul Bisericii afli de la Biserică, venind la Biserică și citind cărțile Bisericii și în El crezi numai atunci când alegi să renunți la orice închipuire a ta despre Dumnezeu. Și tocmai de aceea Biserica se ocupă cu învățarea continuă a oamenilor: pentru ca să îi pună în relație cu adevăratul Dumnezeu și nu cu o închipuire a lor. Căci închipuirea e închipuire și cu închipuirile poți face literatură, dar nu și teologie. Pentru că teologia e ceea ce ne-a revelat Dumnezeu despre Sine și, dacă vrem să credem și să Îl cunoaștem pe El, trebuie să Îl cunoaștem așa după cum El ne-a vorbit nouă despre Sine.

Așadar, iubiții mei, după cum vedeți, Dumnezeu nu dorește doar să știm că El există, ci El dorește și să Îi urmăm Lui în mod real. El nu Se mulțumește cu o credință distantă față de El, ci ne cere să ne asumăm însăși viața Lui cea dumnezeiască. Pentru că El dorește să ne facem viața Lui viața noastră. Tocmai de aceea, credința dumnezeiască e dinamică, e vie, e mereu o asumare a întregii umanități, pentru că e plină de iubire vie față de toți.

Creștinul e omul care îl iubește pe tot omul, pentru că Dumnezeu e marea lui iubire. Din iubirea lui față de Dumnezeu, el primește toată puterea de a iubi pe tot omul. Și iubirea lui pentru toți înseamnă o asumare continuă a Crucii Sale. Prin care, el se despătimește pe sine, pentru a se umple de virtuțile cele mari ale lui Dumnezeu. Se umple de milă, de iubire, de pace, de bucurie dumnezeiască, de toată milostivirea și slujirea Lui, pentru că se umple de slava Lui. Toate virtuțile dumnezeiești cresc din slava Lui, care e primită în noi de la El, după cum tot răul și toată înșelarea demonică în noi crește din tot păcatul. A renunța la tot păcatul înseamnă a omorî răul din noi înșine. A ne dezice de noi înșine, de cei din trecut. Și, când renunți la păcat, te umpli de bucuria și de libertatea sfântă de a lucra toată virtutea dumnezeiască, care ne învie din morți.

De aceea, Crucea Lui ne umple de Învierea Lui, pentru că renunțarea la păcat ne umple de toată virtutea dumnezeiască. Hristos Cel răstignit învie din morți a treia zi, pentru ca și noi, cei care murim păcatului, să înviem duhovnicește împreună cu El. Și murim păcatului prin aceea că renunțăm la păcat. Și înviem împreună cu El, pentru că toate virtuțile dumnezeiești ne dau să ne bucurăm și să ne veselim și să trăim libertatea cea mare, duhovnicească, a nepăcătuirii. Pentru că stăm întru slava Lui, întru bucuria Lui și facem voia lui Dumnezeu, disprețuind tot păcatul.

Mult spor în toată nevoința dumneavoastră duhovnicească! Și bucurați-vă de postire cu pace, pentru că e spre binele nostru! Amin!


[1] Începută la 7. 59, în zi de marți, pe 2 aprilie 2024. Soare, 11 grade, fără vânt.