Nuanțe

Yves Tanguy are în comun cu Dali pustiul plin de lucruri, numai că lucrurile lui se pierd în derizoriu. Nu au o tindere spre monumentalitate ca la Dali. Însă Tanguy picta așa cum pictez eu acum: fără să știu ce urmează. Fără să am un plan al lucrării. Cu puțin timp înainte să moară, el a mărturisit: „Tabloul se dezvoltă în fața ochilor mei, desfășurându-și surprizele sale pe măsură ce el progresează”[1]. Așa lucrez și eu: nu știu ce urmează, dar ceea ce urmează mereu mă surprinde. Pentru că, uneori, pictura mea vorbește despre mine la niveluri de profunzime pe care nu le cunosc. Cu care nu sunt încă familiarizat.

*

Mimarea sentimentelor e cea mai mare oroare a mea când vine vorba de teatru. Acesta e motivul pentru care eu, dramaturgul, nu mă duc la teatru: pentru ca să nu asist la sentimente false, proaste, scâlciate, adânc mimate, în locul celor reale. Pentru mine, teatrul nu are de-a face cu mimarea, ci cu trăirea sentimentelor. Trebuie să te pui în pielea personajului și nu să mimezi că îl înțelegi! Fie că e vorba de dramă sau de comedie, actorul trebuie să trăiască personajul și nu să îl ironizeze. Când scriu, eu mă transpun în ceea ce fac. Tocmai de aceea nu pot suporta minimalizarea sau umflarea personajelor, pentru că eu mă ocup cu transcrierea lor fidelă. A interiorului lor.

*

În muzee, capodoperele stau ascunse după diverși copaci. Umplutura e multă și diacronică. Trebuie să le privești de aproape pentru ca să le simți. Și când mă bucur de acele lucruri particulare, eu plec de acolo cu ele în mine. Pentru că m-am dus, în definitiv, după cele care m-au mișcat în mod aparte. Care au rămas întipărite în mine.

*

Brâncuși a sculptat idei, esențe, simboluri, fapt pentru care el are o operă interioară cu toată masivitatea ei. Nu contează, faptic, cât de mare e o operă a lui, pentru că ea nu e din afara lui, ci dinăuntrul lui. Pasărea e numai zbor, femeia e numai ochii ei, sărutul e numai îmbrățișare. De aceea, oricât de mult își pune ideea în materie, Brâncuși nu o scoate afară, ci o lasă tot înăuntru. Ea, opera de artă, e mare sau mică în ceea ce privește mărimea ei, dar ideea stă înăuntrul ei. Pentru că tu vezi ideea fundamentală în primul rând, nu lucrul artistic. Lucrul doar o sugerează.

*

Îl prefer pe Picasso din perioada albastră (1901-1904). Pe cel care vede singurătatea și tristețea de-aproape. A fost o perioadă când a suferit și a fost depresiv[2]. Numai că aceste picturi nu au fost plăcute de public. Cel mai adesea el e imitat cu culorile sale vii și cu formele sale rotunde, bucălate. Pentru că acelea par să exprime viața, dar nu și drama. Numai că toate la un loc sunt Picasso și prin toate trebuie să mergem spre el, spre înțelegerea lui. A exclude ceva din opera unui mare artist nu înseamnă a-l cunoaște, ci a declara că nu-l poți cuprinde pe de-a-ntregul.


[1] Cf. https://www.theguardian.com/artanddesign/2022/jan/23/fraud-in-the-garden-yves-tanguy-surrealist-masterpiece-restored.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Picasso’s_Blue_Period.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *