Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [2]
Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.
Când se apropia de 30 de ani, „atunci mi-a venit ideea – lucru la care nici eu nu mă așteptam – să scriu un roman”, p. 40. Pe 1 aprilie 1978, la ora unu și jumătate după-amiaza, în timp ce se uita la un meci de baseball pe stadion. Până atunci a avut un club de jazz, lângă o stație de metrou.
După ce un jucător a lovit puternic mingea cu bâta de baseball, „eu mi-am zis : «Da, ce-ar fi să scriu o carte?» Încă îmi mai amintesc cerul senin, iarba verde, proaspăt încolțită, și pocnetul bâtei. Ceva s-a lăsat din cer asupra mea, iar eu l-am primit”, p. 41.
E atras de lucrurile inexplicabile. Nu caută răspunsuri, să înțeleagă, în proza sa, ci doar exemple de oameni și fenomene care n-au explicație rațională. Cred că unele i s-au întâmplat iar despre altele a citit. Spune și el că, ocupându-se de local și de clienți, „am ajuns să întâlnesc tot felul de oameni stranii și să am niște experiențe din cale afară de ciudate. Modul acesta de viață m-a făcut să absorb fără rețineri, și chiar cu entuziasm, tot felul de lucruri”, p. 44.
Primul roman l-a scris la 29 de ani și i s-a publicat la 30. Și primele două romane „le-am scris din bucuria de a scrie”, p. 44.
S-a hotărât să se dedice numai scrisului și a vândut localul, spre uimirea prietenilor și a cunoscuților, pentru că din scris câștiga mult mai puțin. Soția l-a susținut. La al treilea roman „am simțit că am reușit să-mi definesc propriul meu stil. Am resimțit în tot trupul cât e de minunat (și în acela și timp dificil) să poți să stai la birou cât vrei și când vrei, să te aduni bine și să scrii. Mi-am dat seama că în mine zac filoane încă neatinse și m-am văzut perfect capabil să continui să scriu”, p. 46.
Era în răspăr cu „literatura mainstream”, p. 47, dar plăcut de cititori.
A început să alerge pentru că începuse să se îngrașe stând toată ziua pe scaun ca să scrie, p. 48.
Ca scriitor, a decis, împreună cu soția, „să ne trezim când răsare soarele și să ne ducem repede la culcare după ce se întunecă. Asta era viața care ni se părea nouă firească”, p. 52.
„Voiam să clădesc relații nu cu cineva anume, ci cu cititorii mei, oricine ar fi fost ei”, p. 54.
„Dacă alergi multă vreme, musculatura ți se schimbă complet”, p. 59.
Consideră că e un scriitor care nu scrie cu ușurință, ci făcând eforturi, și că ceea ce pare nedrept în viață (în speță, faptul că unii au înzestrări naturale pentru care alții trebuie să muncească) poate fi privit ca ceva bun, p. 61-62.
A făcut corelația între vârsta de 33 de ani, la care s-a apucat de alergat și a luat startul ca scriitor profesionist, și „vârsta la care a murit Iisus Hristos”, p. 66. Dar Domnul nu doar a murit, ci a și înviat…
Doarme câte o jumătate de oră după-amiaza, p. 68.
A alergat în luna iulie de la Atena până la Maraton. Singur, nu în cadrul unei competiții. În 1983, p. 78. A fost șocat de căldura din Grecia: „până și câinii zac nemișcați la umbră, […] nu-ți dai seama dacă sunt vii”…, p. 81. Trecând printr-un sat, Nea Macri, bătrânii îl privesc de parcă ar asista „la un simplu cadru de pe scena istoriei”, p. 88. La sosire, un grec i-a dat un buchet de flori când a auzit că un japonez a alergat singur cei 42 de km…
A fost primul maraton (primii 42 de km alergați), după care a început să participe la câte un maraton pe an, în cadrul unor competiții organizate. Și, de fiecare dată, după km 35 apare epuizarea, p. 92. Dar căldura din Hawaii „e mic copil pe lângă verile din Atena” (ibid.).
„Majoritatea lucrurilor pe care le știu despre scris le-am învățat alergând în fiecare dimineață”, p. 95.