Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [3]
Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.
„Ai doar câteva motive să te ții de alergat, dar motive să te lași găsești cu duiumul. Tot ce poți face e să iei acele câteva motive și să le șlefuiești pe fiecare în parte cu grijă. Cum prinzi o clipă liberă, să le iei și să lustruiești cu râvnă pe toate părțile”, p. 101.
Așa trebuie să facem toți când dorim să facem ceva mult: lenea, lumea, oboseala, neputințele noastre, tot felul de piedici alcătuiesc sute și mii de motive ca să nu facem ceea ce e bine. Și avem doar câteva motive ca să facem: pe acestea trebuie să le șlefuim și să le lustruim în fiecare zi și clipă.
„Când ne moare trupul, oare și gândurile noastre dispar într-o clipită, odată cu el ?”, se întreabă autorul, p. 104. Dar nu caută să-și lămurească răspunsul. Însă oricât de împlinit se crede omul, această întrebare și această realitate fundamentală îl bântuie.
Despre cum și-a exersat și educat el puterea de a se concentra la scris un timp îndelungat: „Dacă te așezi zi de zi la birou și exersezi cum să-ți focalizezi atenția într-un singur punct, dobândești în mod natural putere de concentrare și rezistență”, p. 108. E o tehnică yoga, cred. El, fiind japonez, e familiar probabil cu o serie de exerciții de felul acesta.
„A scrie un roman înseamnă muncă fizică. Scrisul textului în sine e muncă mentală, însă finalizarea unui roman întreg presupune mai mult muncă fizică”, p. 109.
Asta e problema pe care nu o înțeleg mulți: munca intelectuală nu e numai intelectuală, mentală, înseamnă și efort fizic prelungit, pe lângă cel mental, chiar și atunci când efortul fizic constă doar în a te educa să rabzi ca să nu te ridici de pe scaun, de la masa de scris. E un chin imens. Pe lângă eforturile cu mintea.
Tocmai de aceea foarte puțini au chef să se apuce de o asemenea muncă foarte grea, dublă. Și cu toate acestea, cei mai mulți oameni, când aud că faci „muncă intelectuală”, se uită cu dispreț, ca și când nu ai munci deloc. Dar fac asta ori fiindcă niciodată în viața lor nu au încercat să facă vreun efort intelectual, cu adevărat, și habar nu au ce înseamnă, ori din invidie.
Asta a constatat și autorul: „majoritatea oamenilor se uită doar la suprafață și văd doar munca mentală, liniștită, la birou. Au senzația că dacă ai suficientă vlagă în tine cât să ridici ceașca de cafea, atunci poți să scrii și o carte. Dar dacă ar încerca să vadă cum e, ar înțelege imediat că nu e o treabă atât de tihnită. Ca să stai la birou și să-ți concentrezi nervii într-un singur fascicul, ca o rază laser, să-ți pornești imaginația din orizontul nesfârșit, să creezi o poveste, să alegi cu grijă fiecare cuvânt în parte și să menții totul pe făgaș, ai nevoie de mult mai multă energie decât s-ar crede, iar asta pentru o perioadă lungă de timp. Poate că nu-ți miști corpul, dar pe dinăuntru depui o muncă titanică”, p. 109.
Și e valabil nu numai pentru literatură, ci și pentru orice fel de muncă intelectuală. Pentru mulți e o fandoseală, dar Dumnezeu nu ne-a dat minte ca să o lăsăm în paragină, după cum nu ne-a dat picioare ca să stăm în pat toată ziua.
Autorul folosește frecvent metafora izvorului de apă subteran sau al filonului care se află la mari adâncimi, pentru a vorbi despre talent și capacitate de a crea. Dar pentru a găsi izvorul de apă sau filonul în tine însuți, trebuie să sapi, zice el. Să faci efort, p. 111.