Ioșca [6]
Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.
*
Ilona merge în vizită la mormintele părinților ei dimpreună cu băiatul ei, p. 299. Le face curățenie la morminte și se roagă pentru ei, p. 299. Apoi își vizitează casa părintească, pe care o vându-se în urmă cu un an unuia dintre frați, p. 299. Dar acolo, în fosta ei casă, nu mai era nimic de văzut, pentru că „totul era în interiorul ei, în micile fragmente de memorie ce începeau să se îndepărteze și să se încețoșeze și să se preschimbe într‑un peisaj nemuritor care nu mai avea nevoie de locuri și de oameni, nici de timp, nici măcar nu mai avea nevoie să fie chemat”, p. 300. Pentru că ea era acolo, în inima ei.
Cunoștea pe de rost locurile natale, p. 300. Nu are timp să stea în oraș, se întoarce pe Vale, iar „prin cheile deasupra cărora străjuia schitul se revărsa o lumină frumoasă ca un trup gol, o vedenie, un abur neștiut izvorât de nicăieri”, p. 300. Valea „era toată trandafirie”, p. 301, în înserare. O zi de toamnă târzie, p. 301. Durerea care o îngrijorează, p. 301.
Ce este durerea pentru Ilona: „durerea fiind o altă viață, o specie de moarte pe care nimeni nu o trăiește”, p. 302, cu plăcere. Merge cu copilul adormit în brațe, p. 303. Îmbăierea Ilonei și urinarea în apa în care s-a spălat, p. 303-304. Durerile interne se întețesc, p. 304. Iar junghiurile pe care ea le simțea „semăna[u] cu un bărbat croit să‑i facă rău”, p. 304. Însă durerile îi produc plăcere, p. 304.
Ilona face sex cu bărbatul ei în timp ce acela dormea, p. 305. Și autorul ajunge la concluzia că „fericirea nu e altceva decât lipsa timpului”, 305, pentru că ea e o permanență, p. 305. Însă, în mod neașteptat, autorul se disociază de Fericirile evanghelice în finalul p. 305, spunând că ele nu sunt timp, p. 306, nu sunt normalitatea vieții noastre, ci „suferință a lipsei timpului, viață, încrâncenare. Timpul e doar iubire, iar iubirea nu are ordine și nici cauză, ea există pentru că există și va exista întotdeauna pentru că nimic din lume nu o poate face să nu existe”, p. 306. Însă iubirea conjugală nu e fără ordine și nici fără cauză, ci ea vine din nevoia de împlinire a celor doi. După cum viața duhovnicească, la fel, e împlinire reală în relația cu Dumnezeu, pentru că e normalitatea vieții noastre. Căci, în primul rând, Dumnezeu i-a făcut pe oameni pentru viața duhovnicească, pentru împlinirea lor în viața de sfințenie.
Ilona își tăinuiește boala, p. 306. Se duce, în cele din urmă, la oraș, la Ginecolog, p. 308, deși „rușinea, [cât și] spaima de a se arăta unuia care avea să scormonească în ea o împietreau, o lăsau fără respirație, o ucideau”, p. 308. Frica de Doctorii fără conștiință, care „erau măcelari, diavoli în halate albe care ucideau femei cu zâmbetul pe buze și apoi trăiau mai departe ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat”, p. 308.
Cum arăta Spitalul cel mare: era „o hărăbaie lungă”, p. 308. O clădire de dimensiuni mari[1] și lungă. Îi e frică să intre la Doctor, p. 309. Cum arată Doctorul și Asistenta lui, p. 309. Și își prezintă durerile în fața Ginecologului ca pe un foc aprins, p. 309. Trebuie să urce pe masa cu două mânere ciudate pentru ca să o consulte, p. 309. Însă, când se dezbrăca pentru consultație, în spatele unui paravan, Ilona trăi „o rușine cum niciodată nu mai simțise, o rușine cu gust de vin stătut”, p. 310.
Dar, după rușinea imensă de la început, Ilona se simte excitată în timpul consultației ginecologice, p. 311. Simte plăcere multă, dar și frică, p. 313. Însă, după consultația plină de excitație, Ilona află că e grav bolnavă, că are cancer, p. 315. Și i-a spus această dezastruoasă veste „vorbind ca un îngheț nemișcat”, p. 315. Cumătra află și ea vestea și se umple de lacrimi, p. 316. Și pe Ilona o cuprinde „o frică blândă ca o mângâiere, frica de ceva deja știut”, p. 317, frica din fața morții.