Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [4]
Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.
Scriitorul spune că are nevoie de o perioadă mai lungă de încălzire, pentru a putea funcționa optim ca alergător. Și observațiile sale asupra modului de funcționare al mușchilor săi sunt atente: „Încep să alerg cu dificultate, parcă târându-mi picioarele după mine. Nici măcar nu sunt în stare să țin pasul cu bătrânelele din cartier, care se plimbă vioi. Dar, după o vreme, mușchii mi se destind și în vreo douăzeci de minute reușesc să alerg normal. Apoi prind viteză. Mai departe alerg mecanic, fără nici o problemă. Cu alte cuvinte, tipul de mușchi pe care îi am eu au nevoie de un pic de timp până intră în funcțiune”. Și concluzia lui este că are „mușchi tipici de cursă lungă”, p. 115.
Însă deducția lui, mai departe, e și mai ageră: „ceva îmi spune că felul lor de a fi e strâns legat de felul meu de a fi. Să însemne asta că mintea unui om e influențată de trăsăturile corpului său? Sau invers, că trăsăturile minții sale își pun amprenta asupra felului în care e clădit trupul? Sau mintea și corpul se influențează reciproc și operează una asupra celeilalte?” (p. 115-116). Părintele Dorin a spus de mai multe ori, în predicile sale, că sufletul omului participă la configurarea trupului, în pântecele mamei. Murakami a făcut o observație foarte fină, bazată numai pe observații practice, despre legătura strânsă între conformația sau trăsăturile trupului și spiritul său.
Despre alergători: „Când trecem unii pe lângă alții, ne auzim ritmul respirației și simțim cum celălalt măsoară timpul. Așa cum scriitorii își percep reciproc stilul”, p. 117. Deși mă îndoiesc că toți alergătorii sunt la fel de sensibili la astfel de subtilități reflexive. Ar fi bine…
Pentru că avea mușchii foarte încordați, „uneori trebuie să iau un băț și să mă lovesc cu putere peste zonele încordate ca să le mai relaxez (doare, evident)”, p. 118.
În timp ce alerga prin Tokyo, pentru a se antrena, l-a oprit o cititoare care i-a spus că îl citește de 20 de ani, p. 119.
„Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pentru oameni este să vadă zilnic foarte multă apă”, p. 123. Autorul obișnuia să alerge de-a lungul râurilor din orașe. Pune această nevoie în legătură cu faptul că s-a născut și a crescut lângă mare. Și observă cum „suprafața apei se schimbă subtil de la o zi la alta. Culoarea, forma valurilor și viteza cu care curge se modifică ușor”, de la un anotimp la altul, dar și înfățișarea plantelor și a animalelor care trăiesc pe lângă râul Charles din Boston, de-a lungul căruia aleargă, p. 124.
Alergătorul simte foarte bine schimbarea vânturilor și calitatea lor, p. 124.
Și ajunge din nou la meditații filosofice: „În mijlocul acestui flux, îmi dau seama că eu nu sunt decât o piesă minusculă în uriașul mozaic al naturii. Nu sunt decât unul dintre elementele înlocuibile ale naturii, ca apele râului care curg pe sub pod, îndreptându-se către mare”, p. 124. Că suntem mici în mijlocul unui univers uriaș, aceasta este o realitate și un gând care trebuie să ne smerească. Dar nu suntem un element înlocuibil al naturii: asta este ori o credință fatalistă ori o judecată atee.
De fapt, fatalismul budist și păgân, de orice fel, este foarte aproape de ateism, deși poartă nume de religie. Tocmai de aceea ateii se înțeleg destul de bine cu practicanții religiilor orientale sau ai oricărui tip de păgânism.
Observă cum aleargă studentele de la Harvard, care îl depășesc pentru că el era epuizat de antrenamente; însă ele nu ar fi putut să susțină un parcurs lung de alergare: „Sunt micuțe de statură, zvelte, îmbrăcate în tricouri bordo cu logoul facultății, cu părul blond prins în coadă la spate și se avântă ca săgeata ascultând muzică la iPod-urile lor nou-nouțe. Au ceva agresiv și sfidător în ele. Sunt obișnuite să-i depășească pe alții, nu să fie depășite. Par strălucite, sănătoase, fermecătoare, serioase și pline de încredere în sine. De cele mai multe ori, stilul în care aleargă nu se pretează la distanțe mari. E tipic pentru distanțe medii. Au pasul mare și lovesc pământul cu putere. Nici nu le-ar trece prin cap să alerge relaxat, admirând peisajul”, p. 128.
E cazul multor alergători prin viață: obișnuiți numai să depășească, sfidători, dar care nu fac față la cursa lungă. Și în plus nu văd nimic pe unde trec.
„Ele au propriul lor ritm, propria lor percepție a timpului. Eu am propriul meu ritm și propria mea percepție a timpului”, p. 129.
Murakami studiază atent oamenii în timp ce aleargă. Și observă „o indiancă micuță se plimbă singură”, de vreo 60 de ani, cu „chip rafinat” și „foarte dichisită” și care în fiecare zi era îmbrăcată altfel, p. 120-130. Un bărbat alb cu proteză la picior, p. 130…
Ascultă Rolling Stones, Beggars Banquet și Sympathy for the Devil, și Reptile al lui Eric Clapton. În timp ce aleargă, p. 130. Pe motiv că ritmurile se potrivesc foarte bine cu alergarea.