Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2024]

Iubiții mei[1],

asceza teologică e o realitate personalizată, e pe măsura omului credincios. Pentru că fiecare citește, scrie, traduce, postește, se roagă, priveghează, se închină, slujește, se luptă cu patimile sale și cu gândurile demonice pe măsura sa. Și chiar și atunci când nu își cunoaște sau nu își recunoaște tot timpul măsura personală, fiecare se nevoiește teologic pe măsura credinței, a nădejdii și a iubirii lui pentru Dumnezeu, pe măsura cunoașterii sale teologice, dar, totodată, și pe măsura sănătății și a timpului liber pe care îl are. Iar ceea ce e mai mult decât atât e îmbolnăvire a trupului și a sufletului.

Pentru că trebuie să afli, prin experiență proprie, cât te poți ruga, cât poți posti, cât poți citi, cât poți sluji, în așa fel încât, făcând toate acestea, să fii bucuros, entuziast, frumos la suflet și la trup și nu descurajat și trist. Și, prin cercare personală, prin experiență proprie, fiecare din noi, în timp, aflăm cât putem, cât putem să lucrăm și să ne nevoim duhovnicește ca să ne simțim împliniți. Căci unii, spre exemplu, se pot împlini cu câteva ore de muncă, de rugăciune și de citire, pe când alții au nevoie să scrie, să traducă, să citească mult pentru ca să se simtă împliniți pe o zi. Iar dacă faci într-o zi cât simți și cât poți, atunci te simți împlinit, pentru că nu te-ai lenevit, ci ți-ai agonisit pacea ta și azi.

Îmi încep fiecare zi cu rugăciune și cu muncă teologică și literară, mă nevoiesc cât pot, până mi se face foame. Și foamea e limita muncii mele. E smerirea mea. Iar atunci știu că trebuie să mă opresc, să mănânc, să stau puțin, pentru ca să fiu propriu muncii în continuare. Și în a doua parte a zilei muncesc mai ușor sau diversificat, pentru ca să nu ajung seara și să fiu impropriu rugăciunii. Și când mă umplu de pace, de înțelegeri sfinte, de noi și noi cunoașteri teologice, literare, filosofice, științifice și simt că nu mai pot să asimilez mai mult, atunci sunt propriu rugăciunii de seară. Deși, toată ziua, m-am rugat în chip și fel în timp ce lucram, scriam, mă nevoiam, slujeam. Și ori trebuie să mănânc, pentru ca să mă pot ruga, ori mă rog, pentru ca să îmi vină și mai mare foame.

Iar foamea și somnul sunt gările muncii mele, sunt recunoașterea faptului că nu mai pot. Și când nu mai poți, atunci ai nevoie de energie din mâncare și din băutură și din odihnă, pentru ca să fii propriu muncii continue. Pentru că nu trebuie să ajungi niciodată la epuizare maximă, la leșin, la boală când lucrezi și te nevoiești, ci la bucurie continuă, la pace continuă, la înțelegi sfinte continue, la multă împlinire duhovnicească. Căci împărtășirea de cunoaștere e ca împărtășirea cu cuviință de mâncare și de băutură: mănânci și bei cât ai nevoie.

Dar cel care muncește teologic și duhovnicește în fiecare zi, care muncește cu metodă, are rezultate palpabile în mod continuu. Dacă, când postești, te aștepți doar la faptul de a slăbi trupește, te aștepți la puțin. Pentru că marile binefaceri ale postului sunt ascultarea de Dumnezeu, curăția minții și a trupului, pacea duhovnicească, seninătatea inimii, multa râvnă pentru slujire și pentru întrajutorarea semenilor noștri, tăcerea sfântă, umplerea de multă smerenie și umilință duhovnicească, lepădarea de sine, continua înnoire duhovnicească. Postul te umple de multă rugăciune și atenție, dar și de o înțelegere fină, atentă, a oamenilor. Căci omul care postește nu se mai grăbește interior, ci, dimpotrivă, se face tot mai adâncit în rugăciunea și în simțirile sale interioare.

De la un capăt la altul postul Bisericii e plin de multă pace și de multă pocăință. Simți că e o perioadă binecuvântată, una de multă efervescență interioară, de mult dinamism. Și participi la postul Bisericii cu dorința sfântă de a afla mângâierile lui Dumnezeu, de a te umple de pacea Lui, de a te pocăi înaintea Sa cu toată inima, de a te cunoaște în mod real pe tine însuți. Și când îți mărturisești păcatele tale înaintea Lui și te rogi ca El să te ierte, El nu numai că te iartă în mod desăvârșit de păcatele tale prin Duhovnicul tău, dar îți dă să te cunoști și pe tine însuți. Să îți vezi limitele, dorințele, așteptările, împlinirile și să vezi unde te afli.

De aceea, ortodocșii când ies de la Spovedanie nu sunt triumfaliști, nu sunt cu capul pe sus și nepăsători, ci smeriți, adânciți în ei înșiși, pentru că simt în ei iertarea lui Dumnezeu din destul. Dar știu că iertarea Lui nu e pentru că ei și-au mărturisit păcatele, ci pentru că mila Sa cea mare cu noi e plină de bunătate și de înțelegere a neputințelor noastre. Noi avem nevoie să ne recunoaștem păcătoșenia noastră imensă înaintea lui Dumnezeu nu pentru că El nu ne-o știe, ci pentru ca să ne zdrobim inimile și să putem primi mila Lui. El știe mai mult decât toți cine suntem și de ceea ce avem noi nevoie, dar noi trebuie să aflăm cine suntem prin pocăință și prin chemarea Lui continuă în viața noastră.

Pentru că toată slujirea aceasta continuă a Bisericii e pentru zdrobirea noastră interioară, e pentru smerirea noastră, pentru ca noi să ajungem la conștiința de sine, aceea că suntem robii lui Dumnezeu și nu niște privilegiați, nu niște mahări ai lenei. Fapt pentru care, pentru toți, Slujbele sunt la fel de lungi, la fel de teologice, la fel de anevoioase de slujit, postul e la fel de greu, cerințele teologice față de fiecare sunt aceleași, dar fiecare trăiește Slujbele și postul și viața creștină după nivelul lui, după puterea lui, după înțelegerea lui. Și Biserica nu a standardizat viața ei teologică și nici nu poate să facă asta, pentru că fiecare om are nevoile lui interioare, are gradul lui de înțelegere, are realitatea lui existențială. Și fiecare face cât poate, cât înțelege, cât are nevoie.

De aceea, când citim Scara Sfântului Ioannis Scărarul, astăzi pomenit în mod aparte, dimpreună cu toată teologia ascetică și mistică și liturgică a Bisericii, noi vedem cum Sfinții lui Dumnezeu au trăit diversele virtuți ale lui Dumnezeu și le-au înțeles în mod personal. Au trăit curăția pe măsura lor, s-au rugat pe măsura lor, au postit, au privegheat, au fost milostivi, au răbdat, au iertat, au nădăjduit pe măsura lor. Dar au trăit toate virtuțile Lui mai mult sau mai puțin. S-au exersat în toate și ne învață și pe noi să facem la fel. Că dacă nu faci metanii, nu știi care e rolul lor în viața Bisericii: acela de a ne umple de evlavie sfântă și de pocăință. Și dacă nu mergi în pelerinaj și nu te nevoiești să stai la rând și să aștepți și să ajungi în cele din urmă la Sfinții pe care îi cercetezi, nu înțelegi ce împlinire multă e pelerinajul și câte bucurii sfinte îți prilejuiește.

Trebuie să-i ierți pe oameni, ca să cunoști harul cel mare al iertării dumnezeiești. Trebuie să îi iubești pe toți oamenii ca să vezi ce mare harismă e iubirea dumnezeiască. Trebuie să priveghezi, să stai treaz în rugăciune și în cântare sfântă, ca să vezi ce bucurie sfântă ai când Îi slujești lui Dumnezeu ziua și noaptea. Pentru că trebuie să guști din toate virtuțile lui Dumnezeu, adică să le trăiești, ca să fie și ale tale, pe măsura ta.

Și pe cât experimentezi din simțirile, luminările și vederile lui Dumnezeu, pe atât poți vorbi despre ele și îi poți folosi pe oameni. Pentru că le vorbești despre ele din interior, din tine însuți și te faci sursă de teologie sigură prin experiența îndumnezeirii tale. Căci marea binefacere a ascezei Bisericii e tocmai aceasta: că te transformă în sursă sigură de experiență, de viață sfântă. Tu te pocăiești, îți plângi păcatele tale, te cutremuri în fața lui Dumnezeu pentru câte rele ai făcut, dar, pe măsură ce înaintezi în pocăință, începi să te umpli de simțiri și de înțelegeri sfinte. Și, asceza Bisericii, care, la început, părea numai ceva întristător pentru tine, devine o sursă inepuizabilă de bucurie și de pace sfântă, pentru că pocăința naște multă sfințenie în noi înșine.

Dar ca să ajungi la veselia dumnezeiască trebuie să te umpli de multă postire, de multă lepădare de sine și de multă pocăință. Din pocăința ta îți faci liniștea ta, îți faci pacea ta, îți faci smerenia ta, pentru că nu te crezi bun de nimic. Îți vezi păcatele în mod scrupulos și așa ți le și spovedești. Te lupți cu tine, pentru că te lepezi de tine. Te lepezi de omul păcatului, de tine, cel vechi, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de tine. Și El Se milostivește în mod negrăit! Pocăința reală e pocăința căreia îi vorbește Dumnezeu. Pentru că pocăința reală are nevoie de mila lui Dumnezeu, de iubirea Lui, de pacea Lui.

Pocăința reală se mărturisește continuu Domnului, își leapădă înaintea Lui toate, pentru că doar de El are nevoie. Nevoia pocăinței e totală, e nevoie de comuniune, pentru că are nevoie de toată ascultarea și de toată prezența Lui în viața ei. Vrem ca Dumnezeu să ne acapareze întreaga persoană și întreaga existență. Și de aceea pocăința e strigare esențială, fundamentală, a noastră înaintea Lui. E strigare din toată ființa noastră și cu tot ceea ce suntem. Pentru că vrem să simțim mântuirea Lui nu doar în mintea, nu doar în conștiința, nu doar în sufletul nostru, ci și în tot trupul nostru și în fiecare clipă a vieții noastre.

Iar dacă începem să strigăm din toată ființa noastră la Dumnezeu, începem să vorbim cu El cu adevărat. Și marea teologie și literatură a lumii se naște tocmai de aici: de la vorbirea cu El. Pentru că, în fața Lui, nu poți vorbi decât în cuvintele iubirii, ale adorării Sale, ale ascultării Sale. Vorbești atent, articulat, cuviincios, smerit, pentru că El îți răspunde în mod continuu. Și vorbirea cu El, cu Dumnezeul nostru treimic, e o vorbire personală și nu impersonală, pentru că El îți răspunde oricând. Și cuvântul Lui e adevărul, e cu totul adevărat, e adevărul nostru esențial, cel pe care noi ne zidim propria noastră mântuire.

De aceea, de oriunde am începe să urcăm pe scara virtuților dumnezeiești, noi nu trăim niciodată virtuțile separat sau una după alta, ci pe toate în același timp. Astfel că urcarea noastră pe scara Lui e paradoxală, e o urcare în același timp pe toate treptele, deși noi suntem la un anumit nivel de creștere personală. Căci trebuie ca, în același timp, să postești și să te rogi, să slujești și să ierți, să priveghezi și să cânți, să te smerești și să te bucuri, să citești și să traduci, să te curățești trupește și sufletește, să te înduhovnicești și să te umpli de iubirea Lui. Pe toate virtuțile în același timp și în fiecare zi, adică în mod continuu, trebuie să le lucrăm, pentru că toate suntem noi, cei duhovnicești.

Și când le avem pe toate, într-un mod personal, atunci putem să vorbim despre toate. Putem să vorbim despre milostenie și despre marile ei curățiri de păcate, putem să vorbim despre iertarea fraților noștri și despre multa înțelepciune de care ne umplem, putem să vorbim în multe detalii despre marile minuni care se petrec cu noi când Îi slujim lui Dumnezeu, atunci când stăm cu smerenie în fața Lui. Pentru că a fi virtuos înseamnă a fi plin de slava Lui, de experiența reală a virtuților Sale. A le lucra înseamnă a le avea pe măsura ta și a te simți împlinit prin ele. Pentru că ele sunt comoara din țarină, din țarina ființei tale, ieșită din slava lui Dumnezeu primită de noi la Botezul nostru.

Pe fiecare zi mă trezesc pentru ca să mă nevoiesc, adică pentru ca să mă bucur împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre și cu întreaga Lui Biserică. Mă trezesc cu încredere în El, cu dorința de a-I sluji Lui și de a munci duhovnicește. Dacă pot să muncesc, mă bucur și mă împlinesc. Dar mă bucur și când nu pot să fac mare lucru, din cauza vreunei boli sau a altor treburi și drumuri. Pentru că, printre picături și în mijlocul neputinței, îmi fac vorbirea mea cu Dumnezeu, îmi fac mărturisirea mea, îmi fac pacea mea. Și dacă ziua e grea sau e liberă, e cu nevoință multă sau plină de ispite, fac ce se poate, ce pot, și nu stau degeaba. Pentru că statul degeaba înseamnă renunțarea la asceză.

Și a șoma în viața teologică și duhovnicească înseamnă a renunța la împlinirea ta zilnică, la comuniunea cu Dumnezeu. A nu face nimic înseamnă a renunța la Dumnezeu și la tine. Pentru că Dumnezeu ne voiește pentru El și ai Săi tot timpul, iar a fi cu El înseamnă a te împlini tot timpul.

Evanghelia Sfântului Ioannis Scărarul de azi e Mt. 4, 25; 5, 1-12, adică un fragment din Predica de pe Munte a Domnului și anume Fericirile cele dumnezeiești. Pentru că fiecare fericire e o virtute a Lui. Și virtuțile Lui sunt conținutul vieții creștine.

Astfel, sărăcia duhului nostru [Mt. 5, 3], cea duhovnicească, e aceea în care ne golim continuu de părerea de sine. Nu ne credem mântuiți, nu ne credem buni pentru Dumnezeu, ci, dimpotrivă, ne credem buni de Iad. Și când nu te crezi bun pentru Împărăția Lui, dar faci continuu voia Lui, atunci vei moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Cei care își plâng păcatele [Mt. 5, 4], aceia se umplu de mângâierea lui Dumnezeu, pentru că vor fi iertați de către El. Cei care sunt plini de blândețea inimii, aceia vor moșteni tot pământul lor [Mt. 5, 5], adică toată ființa lor. Pentru că ei, în întregime, se vor umple de blândețea lui Dumnezeu.

Flămânzii și însetații de dreptatea lui Dumnezeu, de sfințenia Lui, se vor sătura de ea [Mt. 5, 6]. Da, cu adevărat, cei milostivi, se umplu de mila Lui [Mt. 5, 7], iar cei care își curățesc inima, adică sufletul lor, dimpreună cu trupul lor, se fac văzători de Dumnezeu încă de aici și Îl vor vedea veșnic pe El întru slava Lui [Mt. 5, 8]! Cei care fac pace în ei înșiși, dar și între oameni, peste tot pe unde se duc, aceia sunt fiii lui Dumnezeu [Mt. 5, 9], sunt Sfinții Lui, pentru că El e pace deplină, veșnică, desăvârșită în toți Sfinții Lui. Și Sfinții, care fac pace în ei înșiși și sunt oameni ai păcii, tocmai ei sunt prigoniți din cauza dreptății lor, a sfințeniei lor, dar ei sunt moștenitorii Împărăției Sale [Mt. 5, 10]. Și când ești prigonit pentru sfințenia ta, atunci nu ești trist, ci fericit, pentru că ești cu Domnul și pentru El suporți toate acestea [Mt. 5, 11]. Și cei care trăiesc duhovnicește tot timpul, aceia se bucură și se veselesc neîncetat [Mt. 5, 12], pentru că sunt plini de slava lui Dumnezeu.

Și fericirile Lui sunt sfințenia Sfinților. Pentru că Sfinții au crezut că aceasta e voia lui Dumnezeu și au făcut din voia Lui viața lor. Și viața lor e un izvor continuu de sfințenie și de bucurie, de pace și de înțelepciune sfântă, pentru că ne învață cum e viața cu Dumnezeu, cum arată ea în mod real, în mod cotidian. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața noastră de zi cu zi, în care El, prin slava Lui, e mereu în noi și cu noi, înțelepțindu-ne neîncetat.

Așadar, iubiții mei, a călca pe o treaptă a Scării duhovnicești înseamnă a călca pe toate treptele în același timp, pentru că trebuie să lucrăm toate virtuțile Lui în fiecare zi. Iar când ne rugăm, atunci și postim, când slujim, atunci și iertăm, când iubim, atunci și ajutăm, când ne curățim noi, atunci îi curățim și pe alții. Căci, împreună cu toți, trebuie să mergem spre Dumnezeu și împreună trebuie să Îi slujim Lui. Și trebuie să le facem pe toate pe cât putem într-o zi, fără să ne pierdem pacea și bucuria cea duhovnicească.

Asceza e Crucea noastră, dar ea e plină de bucurie. Ea e împlinirea noastră. E împlinirea cea plină de transpirație, dar și de har a fiecărei zile. Și Dumnezeu să ne întărească pe toți, pe măsura noastră, ca să ne împlinim duhovnicește și să ne simțim ai Lui! Căci ai Lui suntem și vom fi pentru totdeauna. Amin!


[1] Începută la ora 17.00, în zi de luni, pe 8 aprilie 2024. Soare, 23 de grade, vânt de 11 km/ h.