Zi: 15 aprilie 2024

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.

În Japonia sunt foarte mulți care cred că scrisul e o „îndeletnicire nesănătoasă” și că scriitorii trăiesc o viață „anormală”, lipsită de moralitate, p. 132.

Adevărul e că vedetele lumii artistice contemporane  și universitățile în care se învață arte liberale promovează imoralitatea prin exemplul și ideologia lor. Iar oamenii care nu sunt în domeniu și nu cunosc situația în detaliu au motive să își facă tot felul de idei. „Acest semn de egalitate între artist și modul nesănătos (decadent) de viață a apărut treptat, pe parcursul unei perioade lungi de timp”, p. 132.

Și la noi le fel. Ba chiar Călinescu susținea că sincronizarea noastră literară cu Occidentul nu e cu putință fără decăderea moravurilor (deși Călinescu nu se gândea la gradul de decadență pe care îl vedem noi astăzi).

Și ideea de scriitor sau artist imoral (și ateu, adaug eu) este propagată asiduu și prin filme: „în filme și seriale figurează des acest stereotip”, p. 132.

Murakami vorbește însă de o „toxină” care iese din adâncul sufletului când scriitorul sau artistul creează, p. 132-133. Asta când își exprimă prin artă obsesiile sau patimile, pasiunile negative. El o face cu scopul de a se elibera de ele, adesea, dar mulți din consumatorii de literatură și artă nu înțeleg prea bine și nu gestionează situația ca atare, luând ceea ce e urât și imoral drept model de comportament și de existență.

Chiar și scriitorii sunt „conștienți de pericolul la care se expun”, atunci când eliberează „toxina”, adică atunci când lasă patimile să se dezvăluie, și trebuie să îi facă față „cu dibăcie”, p. 133.

Însă adevărata dibăcie este a oamenilor duhovnicești, care, coborând în abisurile conștiinței, nu numai își descoperă patimile și obsesiile adânc ascunse în suflet, ci le și vindecă cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Căci a le arunca în artă nu înseamnă decât o parțială eliberare de ele. Iar scriitorii și artiștii necredincioși, precum și cei care practică scriitura din orgoliu, pentru premii și prestanță, nu fac adesea decât să se îmbolnăvească sufletește mai rău.

Dar, zice Murakami, cei „care speră să aibă o carieră lungă de scriitor trebuie să-ți construiască singuri un sistem imunitar care să reziste în fața acestei toxine periculoase (uneori chiar letale) dinăuntrul nostru. În felul acesta putem să înfruntăm bine și eficient niște toxine și mai periculoase”, p. 133. Adică recunoaște că în sufletul omului zac multe „toxine”, unele mai periculoase decât altele. Dar le ia ca pe ceva normal. Și singurul lui remediu e să creeze povești. Iar puterea de a rezista el consideră că vine din „forța fizică” , p. 133-134.

Adică Murakami a contrapus exerciții fizice foarte grele și ostenitoare, pentru avea o sănătate trupească foarte bună, exercițiului scriitoricesc despre care a simțit că îl poate dezechilibra psihic și mental: „Pentru a putea lucra cu ceva nesănătos, trebuie să fii într-o stare bună de sănătate. Aceasta este convingerea mea. Un spirit nesănătos are nevoie de un trup sănătos”, p. 134.

Însă, după cum se vede, nu se preocupă de vindecarea obsesiilor și a patimilor (nici nu își punea problema, fiindcă nu se alarmează de faptul că are „un spirit nesănătos”), ci doar de exprimarea lor în artă, pentru a le cunoaște și a nu fi luat prin surprindere de explozia lor bruscă în comportamentul lui social.

Însă ceea ce crede el cred mulți oameni, scriitori/ artiști sau nu. Care își constată „toxinele” interioare, dar le consideră „partea otrăvitoare a unui pește fugu [care] e și cea mai gustoasă”, p. 133. Adică nu sunt dezgustați de ele, ci le consideră normale, ajung să le iubească și să le protejeze, exacerbându-le.

Tocmai de aceea știința duhovnicească e atât de grea, care identifică nu numai care sunt toxinele, dar și care este și sursa, constituția și efectul lor pe termen lung. Iar efectul lor e perpetuarea bolilor noastre spirituale și înveninarea noastră tot mai abilă cu răutatea care pare doar că își diluează fierea, când este descoperită.

Și „nu puțini sunt scriitorii (artiștii) care adoptă un stil de viață decadent sau se învăluie într-o mantie antisocială”, p. 133, atât pentru că se lasă în voia patimilor, pe care le consideră normale, cât și pentru că decadentismul este încurajat și recompensat în lumea de azi.

Și sunt destui care practică un tip de artă în primul rând pentru beneficii materiale. Pentru că orice tip de artă presupune și o tehnică, care se poate învăța (mai ales în postmodernismul zilelor noastre în care nu se pune preț atât pe originalitate, cât pe colaj și pe furt din orice epocă și stil).

Iar impostori sunt destui pe lume, mai cu seamă într-un domeniu în care rezultatele pot fi apreciate corect doar de un număr destul de mic de oameni, iar promovarea se face pe „găști” cel mai adesea.

„Un lucru sănătos și unul dăunător nu se situează neapărat la poli opuși. Nici nu se află în contradicție unul cu celălalt, ci sunt complementare sau chiar se presupun reciproc”, p. 134. Fals! Cu totul fals! Sănătatea și boala sunt la poli opuși și se exclud una pe cealaltă. Numai că Murakami, ca și mulți alții, consideră că, dacă bolile sufletului nu îi dor, în viața aceasta, la fel ca și bolile trupului, înseamnă că sunt bune și acceptabile! Ceea ce e un viciu imens de logică, de gândire. Viciu pe care oamenii îl trec cu vederea pentru că sunt îndrăgostiți de patimile lor.

Murakami, spre deosebire de alți scriitori, măcar e sincer…