Ioșca [7]

Cristian Fulaș, Ioșca (roman), Ed. Polirom, Iași, 2021, 405 p.

*

Ilona pleacă acasă de la Spital fără îngrijorarea morții, p. 318. Dar, pe drum, începe să înțeleagă în mod treptat că va muri, p. 318. Pentru că își dă seama că „viitorul [ei] e moartea”, p. 318-319. De aceea, până va muri, ea vrea „să trăiască doar clipa prezentului”, p. 319, pentru că moartea este ucigașul care pune capăt vieții noastre, p. 319. Și acolo, în câmp, femeia simți nevoia să plângă, „să plângă singură, cum plâng oamenii care știu că mor și nu au curajul să le spună celor din jur ce se întâmplă cu ei”, p. 319.

Plânge și se roagă pentru izbăvirea ei, p. 320. Și le privea pe toate, din alergarea mașinii, pentru ca să concentreze în aceste priviri ale ei viața și fericirea pe care nu le mai avea, p. 321. Merge acasă și face baie, p. 321, pentru ca să se iubească pe ea însăși (eufemism pentru masturbare), p. 322. Vine Ioșca și îi spune că a fost cu Lisaveta la oraș și că va muri, p. 323. Pentru că are cancer, p. 324. Și Ilona îi spune lui Ioșca faptul că nu vrea să moară, pentru că îi e frică să moară, p. 324.

Bărbatul iese afară să bea și să privească în gol, p. 326, timp în care „Ioșca devenea propria memorie, se transforma în amintire”, p. 326. Fiecare cu durerea lui, dar amân- doi având aceeași durere, p. 326. Află și Vasile despre boala femeii, p. 329-330. Ioșca pleacă în sălbăticie, dar Vasile îl urmează, p. 331.

Locul unde s-a sinucis Sile și Nelu, p. 333, și unde murise Ghiță în accident de mașină, p. 333-334. Dar, pe măsură ce boala tot creștea în trupul Ilonei, femeia devenea „tot mai frumoasă și mai focoasă”, p. 334, încât Preotul înțelese că „frumusețea femeii sucea mințile bărbaților și‑i împingea, mistuiți de focul unei iubiri nespuse și de o dorință vecină cu nebunia, să‑și pună capăt zilelor”, p. 335. Pe fiecare seară Ilona făcea baie și avea un apetit sexual tot mai mare, p. 337. Tânărul care îi privea făcând dragoste se masturba în ritmul lor, p. 338. Însă femeia se arunca în sexualitatea aceasta epuizantă în fiecare noapte, pentru că îi era frică de moarte, p. 338.

În noaptea când cei doi au făcut dragoste și mai abitir, tânărul care se masturba la geamul lor face atac de cord: „o mână de fier l‑a apucat de piept și l‑a strâns cu toată puterea ei, l‑a zguduit în spasme de vreo câteva ori și a scurs din el tot ce mai putea da trupul lui ostenit peste măsură de atâta plăcere și, cu ultimele puteri, a urlat și s‑a prăbușit la pământ. Mort”, p. 339. Ilona îi aude urletul, iese afară, își dă seama de ce a murit tânărul, și cu „un zâmbet i‑a încununat lacrimile ce încă‑i șiroiau pe față”, p. 339-340. Dar gustă din sperma mortului…și „gustul morții i‑a stăruit o vreme în minte”, p. 340.

Însă, când a tras zăvorul ușii, Ilona a fost cuprinsă de o durere enormă și s-a prăbușit pe podea, p. 340. Începe să curgă sânge din ea, p. 340. Îl aduce pe Vasile și pe Doctor, p. 341-342. Îi face injecții cu calmante, p. 342. Ioșca dorea să moară primul, pentru ca să nu-și vadă femeia moartă, p. 343.

Vine Preotul și se roagă pentru Ilona, p. 346. Fragment din Ps. 50, p. 346-347. Despre bărbații care compătimesc cu cei doi: „tăcerea îi unea mai mult decât orice cuvinte”, p. 348. Iar Preotul, acum, se temea mai mult pentru Ioșca, pentru că vedea că acela își pierde mințile, p. 348. Ioșca merge la vale însoțit de către Preot, p. 348. Și, când cei doi s-au oprit, „stăteau amândoi ca două stane de piatră în noapte, în jurul lor nu mișca aproape nimic, doar apa râului, apa limpede și neagră în care privirea lui Ioșca părea să se fi scufundat cu totul”, p. 348.

Între timp, Ilona este inconștientă sau doarme. Și Ioșca vine și o vede „Liniștită. Ca o icoană, [cum] Ilona dormea somnul celor fericiți”, p. 349. Toți, lângă patul ei, erau în nemișcare, p. 349. Și acolo, lângă ea, ei erau „separați, dar uniți”, p. 349. Preotul începe să rostească Ps. 33, p. 349. Însă, deodată, Ilona are dureri mari, p. 350. Soțul ei o sărută pe frunte, p. 350-351. Când era să moară, Ilona a văzut „o lumină mare”, p. 353, Preotul i-a pus o lumânare în mâini, p. 353, și femeia moare având o față liniștită, p. 354.

Începe prima rânduială a Slujbei Înmormântării, p. 355. Și Preotul avea „în mâinile lui cădelnița și crucea, semnele trecerii”, p. 356, ale morții și Înmormântării. Rugăciunea Ecteniei morților, p. 356, pe când trupul ei era înveșmântat în lumină, p. 356, în lumina soarelui. Preotul îi învață ce să facă, p. 357-358, apoi trimite oameni pentru a pregăti Înmormântarea și pentru a-i aduce pe invitați, p. 359.

Ileana simte că și sufletul ei a murit pentru lume, p. 361. Începe să îi taie unghiile celei moarte și să o curețe, p. 361. I-a spălat părul, în timp ce o bocea, apoi a pieptănat-o și i-a prins părul în coc, p. 362. Și-a tăiat și ea unghiile și s-a spălat în apa moartei și și-a strâns părul în conci, p. 361-362. Trupul Ilonei e spălat de femei, el îmbătrânise deodată, „doar chipul îi rămăsese tânăr și lucitor și aproape viu”, p. 363. O îmbracă în haine noi și o pun pe pat, p. 363.

În tot acest timp, Ioșca „era cel mai singur dintre oameni”, p. 364, pentru că simțea în el durerea ca gol în suflet, p. 364. Dar ea, cea moartă, era vie în sufletul lui, p. 364. Se întoarce acasă, pentru ca să o vadă pe Ilona, și găsește totul pregătit, p. 364-365. Cele două zile de până la Înmormântare, p. 365, în care Ioșca albește cu totul și se gârbovește de tot, p. 366. Și bărbatul, la Înmormântarea soției sale, „era numai durere, o suferință care mergea prin lume, o umbră, nimeni”, p. 366.

Permanența lucrurilor din mintea lui Ioșca, p. 366. Și copilul lor participă la Înmormântarea mamei sale, p. 367. Cortegiul mortuar, p. 367. Ilona e îmbrăcată în sicriu în năframă și voal, p. 368. Fragmente din Slujba Înmormântării, p. 371. Ioșca urlă de durere în timpul Slujbei, p. 371. Alte fragmente ale Slujbei, p. 376, 377. Muțenia devenise forma lui de a vorbi, p. 377. Sărutarea cea mai de pe urmă, p. 378, și se vede și pe sine mort în locul soției sale, p. 378. Și când a ieșit din Biserică, a ieșit în urma tuturor, „încruntat și senin în același timp, gata să coboare‑n groapă”, p. 378.

Sicriul e băgat în mormânt și acoperit, p. 378. Preotul răstoarnă cenușa cădelniței în mormânt, p. 379. Ioșca rămâne la mormântul soției sale, p. 379. Ioșca, băiatul lui și prietenii săi, p. 381. Ileana simte să se întoarcă în sălbăticie, p. 382. Ioșca, singur, pe lavița din fața casei, p. 383. Prima baie a bărbatului de după îngroparea soției sale, p. 383-384, și prima lui masturbare, p. 384. Ileana, după pomană, a plecat spre sălbăticie, p. 386. Renunță la haine, p. 387, și începe să fie rănită de pietre și crengi, p. 387.

Ieșirea din coșmar, p. 392. Ioșca nu vorbește nimic timp de două săptămâni, p. 392. Însă, când a fost dus la Ospiciu, peste o lună „și-a recăpătat darul vorbirii”, p. 394. La Ospiciu sunt cei condamnați politic, p. 394-395, dar autorul nu ne spune acest lucru în mod explicit. Și aceștia, acolo, se temeau, pentru că „zidurile sunt ființe care aud și toate ferestrele sunt transparențe”, p. 395.

Lângă camera lui Ioșca, la Ospiciu, era camera fotografului, p. 396. Și acesta, fotograful, știa că „numai frumosul poartă în sine sufletul”, p. 396. Că numai frumosul exprimă adevărata realitate a sufletului nostru. Însă fotograful era un criminal plin de sadism: când fotografia pe un om frumos, el „intra în casa aceluia cu chip frumos și‑i scurta zilele și‑i lua chipul. Cu migală, cu o neobișnuită și [de] nicăieri învățată pricepere, desfăcea de pe mușchii și oasele feței chipul acelui om și‑l lua cu sine, conservându‑l cum numai el știa și fotografiindu‑l pe măsură ce‑și pierdea din el viața, făcându‑l să fie chip fără chip, frumusețe”, p. 397.

Dar acolo era și femeia care îi sărutase pe toți la venire, cântând un cântec vesel din copilăria ei, p. 397. Și aceea era „fericită”, pentru că mânca organele sexuale ale iubiților ei. Le tăia și le mânca în fața lor, aceia fiind vii și în chinuri, p. 397. Apoi a început să mănânce organele sexuale ale femeilor, după care și pe sine, p. 398.

Peste tot, autorul ne-a prezentat imagini tari, crude, răvășitoare sau dezgustătoare, alături de imagini pline de dinamism, de poeticitate și de spiritualitate. Însă dincolo de toate imaginile șocante ale lui, romanul e plin de pace și de tăcere abisală. E un roman profund religios și profund uman, care dă încredere oamenilor în viață. Pentru că e un roman care pledează în mod profund pentru viață, pentru viața împlinită în dragoste.

Ioșca se îmbăiază și se masturbează și la Ospiciu, masturbarea fiind „acel lucru rușinos”, despre care Doctorul nu vorbea și despre care le interzicea pacienților săi să vorbească, p. 398. Ioșca mai vorbea doar cu Ileana, p. 398. Despre coșmarurile lui Ioșca, p. 400. Fericirile evanghelice, p. 402. Își povestește coșmarurile Ileanei, p. 403, și, în timp ce făcea acest lucru, Ioșca se vindecă, p. 403, vrând să meargă acasă, p. 404. S-a îmbrăcat în hainele sale, și-a pus horincă și a ieșit pe lavița din fața casei, p. 404.

Vine Doctorul la el și constată că e vechiul Ioșca, p. 404. Și se ridică și pleacă spre Schit, „cu aceeași liniște cu care lumina strălucește în lume”, p. 405. Și tace, la mormântul soției sale, dimpreună cu prietenii săi, p. 405. Și finalul, plin de pace al romanului, e acesta: „Ieșit din chilia lui, preotul s‑a apropiat de cei trei bărbați și a tăcut împreună cu ei”, p. 405. Pentru că această tăcere e plină de pace și de prietenie. De înțelegere.