Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2024]

Iubiții mei[1],

problemele reale ale oamenilor, care sunt multe și grele, sunt patimile lor. Și ele sunt alegerile noastre rele, păcătoase, mortale. Sunt punerea noastră cu totul în slujba morții. Și pentru a scăpa de ele, de patimile noastre, de moartea din noi înșine, e nevoie de un efort constant de voință, de o totală alegere a voii lui Dumnezeu, ajutată de slava lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, atunci când alegem să facem voia Lui, ne întărește în mod fundamental, abisal prin slava Lui, pentru ca să putem lupta cu răul din noi, cu patimile noastre, săvârșind binele voii Sale.

Însă, dacă atunci când am păcătuit, demonii ne-au orbit ca să facem voia lor și, după ce am făcut-o, am constatat că am fost mințiți și că ne-am umplut de moarte, acum, când începem să luptăm cu patimile noastre, cu moartea din noi înșine, ei se luptă cu noi ca să nu ne depărtăm de patimi, adică de voia lor cea rea. Dar tocmai din aceasta noi înțelegem că lupta duhovnicească e lupta împotriva lor și a patimilor născocite de ei, pentru că această luptă e vindecătoare pentru noi. Și dacă acum, patimile sunt numite dependențe[2] de către oamenii de știință și ei încearcă să le vindece cu medicamente în primul rând și cu consiliere psihologică, noi știm că patimile se vindecă printr-un efort de voință susținut, ajutat de către slava lui Dumnezeu.

Și o avem pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca pusă în prim-plan în această duminică și cum ea s-a vindecat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de patima desfrânării. De patima desfrânării și de tot modul păcătos de viață. Pentru că, pe lângă desfrânare, pe lângă culcarea cu bărbați de plăcere, ea s-a vindecat și de patima îmbuibării, a beției, a petrecerilor păcătoase, a laxității morale, a vieții trăită la întâmplare. Căci atunci când a început să se lupte cu patima ei cea mai mare, cu desfrânarea, atunci și le-a văzut pe toate în ființa ei. A văzut toată această cloacă a Iadului în ea însăși. Și-a văzut și neștiința ei și slăbiciunea ei și ce urmări rele, pentru veșnicie, are viața fără Dumnezeu.

Și vindecarea de toate patimile a venit în urma ascultării ei de Dumnezeu, a luminării ei spre viața de sfințenie și a întregii ei asceze dumnezeiești. Pentru că postul, rugăciunea, privegherea, lupta continuă cu gândurile, abținerea de la orice rău înseamnă lupta cu toate patimile, ajutați fiind de slava lui Dumnezeu, de puterea Lui cea prea mare.

Copiii sunt curioși de sexualitatea lor și a altora și vor să afle, mai înainte de vreme, ce înseamnă plăcerea. Primele lor atingeri păcătoase sunt de foarte devreme și, când înțeleg că masturbarea le aduce plăcere, ei se afundă cu totul în plăcerea pe care și-o pot provoca. Numai că marea plăcere a autosatisfacerii devine în scurt timp rușinea, durerea, singurătatea lor, neputința lor de a iubi. Înțeleg, ca adolescenți și ca tineri, că masturbarea nu duce nicăieri, că ea este un Iad și nu o împlinire, pentru că numai iubirea împlinește. Și ca să scapi de iubirea de sine – masturbarea făcând parte din iubirea de sine – trebuie să uiți de tine, să te renegi pe tine, cel păcătos, pentru a te împlini în iubire. În iubirea reală cu o persoană de sex opus.

Și vindecarea de iubirea de sine se trăiește numai în iubirea reală, în iubirea conjugală, în iubirea asumată, când te dărui soției tale și ea ți se dăruie cu adevărat. Pentru că atunci uiți de tine și te deschizi cu totul față de ea și față de copiii tăi, punându-ți soția și copiii pe primul plan. Ca om singur, în lume, în Mănăstire sau în pustie, trebuie să uiți de tine însuți și să te dărui cu totul lui Dumnezeu. Ceea ce face și cel căsătorit. Numai că cel căsătorit își spiritualizează iubirea lui nu fugind de relațiile sexuale cu soția sa, ci acceptându-le și depășindu-le duhovnicește. Pentru că, dincolo de relațiile lor sexuale maritale, e iubirea lor profundă, duhovnicească, dar și iubirea lor sfântă cu Dumnezeu. Și, mai devreme sau mai târziu, biruie în ei iubirea, iubirea lor cea duhovnicească, și familia lor se transformă într-o comunitate profundă de credință, pentru că fundamentul vieții lor e Dumnezeu și iubirea sfântă dintre ei.

Adolescența, tinerețea și maturitatea sunt pline de dorință sexuală, de dorința de a te împlini trupește. Vrem să știm cum e când faci sex într-un fel sau într-altul. Vrem să ne umplem de plăcere, să debordăm de vitalitate. Și lipsa de cunoaștere, demonii, plus diverși stimuli, ne măresc curiozitatea. Ne măresc așteptările noastre de la sexualitate. Până ajungem să înțelegem că avem așteptări nerealiste de la sexualitate, de la plăcere…

Însă odată cu menopauza și cu andropauza trupurile noastre încep să se liniștească. Se liniștesc de la sine. Pentru că nu ne mai atrage sexul în primul rând, ci viața liniștită, drumeția, cunoașterea de tot felul, comuniunea cu oamenii. Și pe măsură ce îmbătrânim și bolile noastre sunt tot mai mari, începem să ne căutăm prieteni și locuri care să ne facă bine, viața la maximum fiind o acoladă din trecut. Pentru că acum, la 60, 70, 80, 90…contează cu cine te plimbi, cu cine mănânci, cu cine vorbești în pace…Te umpli de pace și de seninătate, ai nevoie de ele, pentru că trupul tău e din ce în ce mai greoi și mintea la fel și îți aduci aminte lucruri tot mai puține, pentru că acesta e mersul omului spre moarte…

Și când privești lucid lucrurile, înțelegi că patimile sunt ieșirea ta de pe drumul cel drept, sunt lucruri împotriva ta, sunt cele care te omoară. Și odată cu ele ți-ai pierdut drumul tău cel bun. Și când urăști, ieși din bine, când ești lacom, îți strici trupul, când te arunci în plăcere, te umpli de multe dureri, de multe boli. Dacă invidiezi, îți pierzi timpul privind la alții și nu la ce ai tu de făcut. Dacă furi, nu știi ce înseamnă să muncești și să te împlinești. Pentru că a plagia pe alții înseamnă a nu-ți urma propria-ți inimă. Și fiecare dintre noi avem un mod personal de a vedea lucrurile. Dar dacă nu ne punem sentimentele și gândurile în imagini, în lucruri, în cuvinte, cum să știm ce simțim și ce vrem noi, în definitiv?!

Fricile și grijile noastre păcătoase ne obosesc, ne îmbolnăvesc. Dacă mint, mă mint pe mine însumi. Dacă mă mândresc, voi fi smerit de Domnul. Dacă în inima mea mă trufesc, El mă va umili. Mă va umple de pocăință. Și pocăința e venirea mea în fire, e întoarcerea mea la matcă, acasă, în seninătatea inimii mele.

Orice patimă am analiza, vom înțelege că ea este ieșire din comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Dacă mă îmbăt, arăt că nu știu să mă stăpânesc. Dacă mă enervez până peste poate, arăt că mă las dus de val. De valul nefast al enervării. Tutunul mă face să miros ca o dugheană plină de mizerie. Drogurile îmi aglutinează gândurile și îmi distrug trupul. Dacă omor pe altul, pe mine mă omor mai întâi. Dacă mă sinucid, nu scap de nicio problemă a mea, ci mă cobor veșnic în Iad. Cuvintele rele la adresa altora sunt pietrele aruncate în mine însumi. Și orice fac rău, fac împotriva mea, împotriva altora și, în primul rând, împotriva Lui, pentru că încalc voia Lui cu mine.

Când viața ta nu e călăuzită de Dumnezeu, simți să faci orice. Pentru că nu dai răspuns nimănui. Însă tot ceea ce faci tu, faci împotriva ta, pentru că slujești morții și nu vieții. Neprivind spre El, neprivind spre nimeni, nu privești în mod real nici către tine. Pentru că reala ta viață nu e cea pe care ți-o alegi tu, ci e cea pe care El a făcut-o pentru oameni. Și viața oamenilor, viața reală a oamenilor, e viața bisericească, e viața duhovnicească, e viața cu Dumnezeu, pentru că reala viață se trăiește în ascultare de Dumnezeu și nu de capul tău.

Însă, când începi să trăiești cu Dumnezeu, atunci începi să devii foarte sensibil la tot ceea ce înseamnă păcat. Pentru că tot păcatul e o ieșire din voia Lui. Și, de aceea, lupta cu păcatul e un semn al iubirii de Dumnezeu, pentru că tu te lupți să Îl iubești pe El în mod real. Adică să mori pentru păcat, pentru ca să trăiești viața cu El, viața Lui cea sfântă. Și o trăiești, o trăiești în mod real și fiind plin de pace, pentru că orice victorie împotriva păcatului e o umplere și mai mare de viață. Și cu cât te curățești de păcate și de patimi, cu atât ești mai plin de viață sfântă și de libertate duhovnicească. Căci, în locul păcatului, țâșnește viața, viața duhovnicească, adică slava Lui cea veșnică.

Și patimile noastre, biruite de slava Lui în noi, sunt energia noastră interioară îndreptată de la rău la bine. Pentru că, prin slava Lui, noi ne mutăm atenția de la păcate la virtuți, de la singurătatea patimilor la împlinirea în viața cu Dumnezeu. Și umplerea noastră tot mai mult de slava Lui înseamnă o tot mai multă umplere de virtuțile Lui cele dumnezeiești.

Când pleci la început la lupta cu patimile, nu înțelegi prea bine tăria dumnezeiască a virtuților. Pentru că, atunci când te lupți cu patimile, crezi că ele sunt mai puternice decât tine. Dar, când începi să le birui împreună cu slava lui Dumnezeu, înțelegi că adevărata tărie a omului sunt virtuțile sale cele sfinte. Căci virtuțile Lui sunt infinit mai tari decât patimile noastre cele rele. Pentru că eforturile noastre pentru bine sunt umplute de slava Lui. Și vedem în Viața Sfintei Maria Egipteanca cum asceza ei, plină fiind de slava lui Dumnezeu, a înduhovnicit-o, a îndumnezeit-o. Cum virtuțile ei cele dumnezeiești sunt incomparabile cu patimile ei, pentru că virtuțile ei au făcut-o cu viață îngerească, dumnezeiască.

Dar ca să ajungă acolo, ea a trebuit să facă greul despătimirii: să nu mai păcătuiască! Să lupte interior cu dorința de a păcătui și să nu mai păcătuiască nicidecum. Pentru că lupta cu păcatul înseamnă a nu mai păcătui, a nu mai continua să lățești răul în tine însuți. Și când nu mai vrei să păcătuiești, atunci Dumnezeu îți întărește voia ta cea bună, alegerea ta cea bună și te face biruitor asupra păcatului.

Așadar, iubiții mei, greul postului e ca greul despătimirii, dar după greul acesta ascetic vine marea mângâiere a lui Dumnezeu. Intrăm în a 6-a săptămână a postului, mai avem încă una, pe cea Mare, începe să ne fie greu, să slăbim, să avem nevoie de vitamine, de lucruri care să ne întărească, dar lupta aceasta a noastră e curățitoare, e luminătoare, e sfințitoare. Pentru că noi ne luptăm cu patimile noastre, ne luptăm cu aplecarea noastră spre păcat, ne înțelegem tot mai mult neputințele noastre. Căci vedem cât de puțină e puterea, e tăria trupului și a minții noastre, cum tăria noastră se leagă de mâncare, de băutură, de somn, dar, pe de altă parte, ce minuni imense face Dumnezeu cu noi. Fiindcă, deși suntem atât de neputincioși, El ne întărește mereu și mereu, și ne întărește întotdeauna pentru a face voia Lui cea sfântă. Fiindcă voia Lui e adevărul nostru. E adevărata noastră viață.

Vă doresc mult spor în tot lucrul cel bun! Vă doresc să vă biruiți neîncetat! Pentru că Dumnezeu e ajutorul nostru cel mare în toată lupta cea bună pe care o ducem. Amin!


[1] Începută la 10. 56, în zi de marți, pe 16 aprilie 2024. Soare, 22 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.psychologyhub.ro/dependente/.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *