Cateheza vieții duhovnicești la Sfântul Simeon Noul Teolog [2]
Pr. Dr. Ciprian Ionuț Joița, Cateheza vieții duhovnicești la Sfântul Simeon Noul Teolog, Teza Doctorală, Cluj-Napoca, 2019, 307 p. în format PDF.
*
Părintele Ciprian consideră că Sfântul Simeon Noul Teolog nu e un orator pentru mase și nici un scriitor de tratate sistematice, dar că are o gândire profundă și riguroasă, p. 105. Însă, dacă ai o gândire profundă și riguroasă poți scrie în orice fel. Și Sfântul Simeon e riguros în tot ceea ce a scris, atât în imne, cât și în cateheze. Pentru că el caută să ne vorbească peste tot despre trăirile sale cele dumnezeiești, dar și despre teologia Bisericii.
Din n. 481, p. 105, aflăm că autorul și-a făcut Disertația de Master tot cu Gordon, susținând-o în 2003, având titlul Opera catehetică a Sfântului Simeon Noul Teolog.
Sfântul Simeon predica la sfârșitul Utreniei, p. 107.
Autorul apără autenticitatea scrierilor simeoniene, p. 109, pentru că „Sf. Simeon nu a fost niciodată nici suspectat, nici acuzat de vreo erezie”, p. 109. În p. 111, el admite că acestea, „catehezele simeoniene, au un stil și [un] conținut duhovnicesc cu totul diferit de relativa ariditate” a cuvântărilor Sfântului Teodoros Studitul. Tocmai de aceea nu a putut fi el modelul catehetic al Sfântului Simeon Noul Teolog.
Când au fost ținute catehezele, p. 111-112. Împărțirea și conținutul catehezelor, p. 114-116. Discuția despre discursurile sale, p. 116-119. Epistolele, p. 119-121. Capitolele sale, p. 121-122. Imnele, 123-124.
Și am ajuns la p. 136, și tocmai acum intrăm în teza propriu-zisă. De unde se începe discutarea temelor sale catehetice. Ceea ce a impresionat la Sfântul Simeon a fost „tocmai îndrăzneala, fermitatea și profunzimea cu care el întruchipa toată credința teoretică a ortodoxiei contemporane lui și cu care chema la trăirea concretă și continuă a acesteia, dându-se pe sine mărturie și exemplu”, p. 136.
Un articol al său, citat în n. 650, p. 136. Criticile Sfântului Simeon sunt realiste și bazate pe propria sa experiență, p. 137. Pentru că Sfântul Simeon asista la „o eșuare într-o mediocră mulțumire de sine [a lumii creștine, care era] analoagă celei în care ajunsese iudaismul fariseic în timpul venirii Mântuitorului în lume”, p. 137. El privea cu dezamăgire „dezinteresul [creștinilor] față de sporirea sufletească până la dobândirea slavei dumnezeiești”, p. 138.
„compromisul spiritual și abandonarea sfințeniei s-a instaurat chiar sub vegherea și cu susținerea ierarhilor Bisericii, spune sfântul Simeon, care au preferat să promoveze în preoție candidați fără har dar cu o conformitate exterioară”, p. 142.
Pretextele lenei noastre, p. 150.
„cine nu crede acum, cu atât mai puțin nu ar fi crezut atunci, ci mai degrabă s-ar fi lepădat, hulindu-L”, p. 150.
Mimarea vieții monahale, p. 154. Dorința Sfântului Simeon a fost „redeșteptarea spiritului de nevoință pentru virtute și de pocăință pentru păcate”, p. 157. Vorbirea deșartă a Monahilor „era cauzată de plictiseala venită din superficialitate”, p. 158. Folosul tăcerii duhovnicești, p. 158. Descurajarea în nevoința duhovnicească este o consecință a lipsei de fermitate în lepădarea de toate și în ascultarea Părintelui duhovnicesc, p. 159-160.
Subcapitolul despre desconsiderarea Preoției începe în p. 161. Iar „hirotonia și transmiterea harului nu este o decizie pur omenească de tip papal, în care ierarhia bisericească să fie stăpânul și decidentul absolut privind lucrarea harului, ci ea are nevoie de confirmarea lui Dumnezeu ce vine ca urmare a sincerei și lucrătoarei viețuiri a păstorilor bisericești”, p. 166.
Iar „pentru a învăța pe alții viețuirea harică este nevoie de o cunoaștere a acesteia prin experiență, iar pentru a împlini prin păstorire voia lui Dumnezeu față de oameni trebuie să o arătăm mai întâi în noi înșine”, p. 166.
Infatuarea teologică și duhovnicească, 168, care are la bază lipsa de cunoaștere mistică.
„Sfântul Simeon este mai întâi de toate un părinte duhovnicesc și un om al lui Dumnezeu, un cunoscător de Dumnezeu și Teolog în cel mai profund sens al cuvântului, a cărui teologie este în primul rând apologetică, apărând adevăratul etos eclezial, teologic și monahal de abaterile și deformările care ajungeau până la a-l face de nerecunoscut”, p. 168-169.
Făcând o paralelă între teologia Sfântul Grigorios Teologul și cea a Sfântului Simeon, autorul ajunge să îl minimalizeze pe Sfântul Grigorios, p. 169, ca și când acela nu ar fi avut cunoașterea Lui extatică. Însă, în cele din urmă, el vorbește despre „o continuitate evidentă și fundamentală”, p. 169, între cei doi Teologi.
În tot ceea ce face, „Sfântul Simeon nu se arată decât ca un exponent viu al Tradiției și învățăturii creștine”, p. 170. Iar „zidul păcatului nu doar că desparte pe om de Dumnezeu, ci și împiedică venirea luminii lui Dumnezeu către om, de unde rezultă că el rămâne cu totul cufundat în întuneric sufletesc și lipsit nu numai de cunoașterea lui Dumnezeu pe care pretindea că o are, ci și de cunoașterea sa însuși, care devine la rândul ei un motiv al infatuării și [al] inconștienței teologice”, p. 172.