Imnul Acatist. Comentariu teologic [1]

Sfântul[1] Arhanghel Gavriil este Îngerul întâistătător [Ἄγγελος πρωτοστάτης], care a fost trimis de Dumnezeu la Născătoarea de Dumnezeu cu vestea cea mare a întrupării Domnului. Și când acesta L-a văzut pe Domnul întrupat [σωματούμενόν] în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, atunci el se uimea [ἐξίστατο] văzând această mare descoperire dumnezeiască. Forma verbală ἐξίστατο e de imperfect, regăsibilă și la F. Ap. 8, 13, BYZ.

Și Preacurata Stăpână e cea prin care va străluci bucuria [ἡ χαρὰ ἐκλάμψει] în lume, pentru că prin ea va înceta blestemul [ἡ ἀρὰ ἐκλείψει]. Blestemul din Fac. 3, 14-19. Ea este chemarea [ἡ ἀνάκλησις] lui Adam celui căzut și răscumpărarea [ἡ λύτρωσις] lacrimilor Evei. Lucru subliniat și de Icoana Învierii Domnului. Unde Domnul învie dimpreună cu Sfinții Protopărinți Adam și Eva, scoțându-i din Iad.

Născătoarea de Dumnezeu este înălțimea [ὕψος] greu de urcat a gândurilor celor omenești, dar și adâncimea [βάθος] greu de văzut și de ochii Îngerilor. Ea este scaunul Împăratului [Βασιλέως καθέδρα], pentru că este odihna Lui. Ea este cea care poartă [βαστάζεις] trupește pe Cel care poartă toate [τὸν βαστάζοντα πάντα] câte există. Ea este steaua [ἀστὴρ] arătând soarele [ἐμφαίνων τὸν ἥλιον], pe Hristos Domnul.

Născătoarea de Dumnezeu este pântecele dumnezeieștii întrupări [γαστὴρ ἐνθέου σαρκώσεως], pentru că în pântecele ei S-a întrupat Cel neîncăput. Și, prin nașterea Lui din Fecioara, zidirea [ἡ κτίσις] se reînnoiește. Omul se reînnoiește, pentru că Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat umanitatea noastră în persoana Lui cea veșnică. Căci El, Ziditorul [ὁ Κτίστης] nostru, S-a făcut Prunc. Și stihurile mariologice se termină de fiecare dată cu sintagma că Preacurata Stăpână este Mireasă nemăritată [Νύμφη ἀνύμφευτε]. Pentru că ea este Mireasa Domnului și nu a unui om.

Însă Sfânta Fecioară, văzându-se pe sine „în[tru] curăție [ἐν ἁγνείᾳ]”, i-a zis lui Gavriil cu îndrăzneală [θαρσαλέως]. I-a vorbit cu îndrăzneală sfântă. Și i-a spus Arhanghelului că greu de crezut [τὸ παράδοξόν] este glasul său, căci e greu de admis [δυσπαράδεκτόν], de acceptat de sufletul ei. Căci nu înțelege cum e posibilă zămislirea [συλλήψεως] cea fără de sămânță [ἀσπόρου]. Cum e posibilă o naștere a unui copil în absența seminței bărbătești.

Însă Fecioara căuta să înțeleagă. De aceea îl întreabă pe Arhanghel. Să înțeleagă „cunoașterea cea necunoscută [γνῶσιν ἄγνωστον]”. Să cunoască această mare taină dumnezeiască. Și Arhanghelul Gavriil, cel care slujea tainei, cel prin care i se transmitea aceasta, îi dă explicații. O lămurește dumnezeiește.  Căci ea îl întreabă cum este cu putință să se nască Fiu „din uter curat [ἐκ λαγόνων ἁγνῶν]”. Din pântece fără împreunare bărbătească. Și el, înainte de a pleca de la ea, i-a răspuns cu frică [ἐν φόβῳ] la întrebarea ei evlavioasă. Pentru că era plin de mare bucurie și de cutremurare dumnezeiască.

Preacurata Stăpână este inițiata sfatului celui tainic [βουλῆς ἀπορρήτου μύστις]. Este cunoscătoarea lui, tăinuitoarea lui. Pentru că pe ea a învățat-o Arhanghelul Gavriil sfatul cel tainic al Dumnezeului treimic: că Îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ea este „credința celor care sunt legate de tăcere [σιγῆς δεομένων πίστις]”. Credem, pe baza mărturiei Preacuratei Stăpâne, în cele despre care trebuie să tăcem. Să păstrăm tăcerea. Pentru că ea ne încredințează că L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Ea este „preambulul/ începutul minunilor lui Hristos [τῶν θαυμάτων Χριστοῦ τὸ προοίμιον]”, pentru că dintru ea, în mod minunat, S-a întrupat. Ea este capul/ esența/ fundamentul [τὸ κεφάλαιον] poruncilor Sale, pentru că toate poruncile Lui vor să ne ducă la sfințenia cea mare pe care o are Preacurata Stăpână. Și Stăpâna noastră este scara cea cerească [κλῖμαξ ἐπουράνιε], pe care S-a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi, și, în același timp, e podul [γέφυρα] care duce de la pământ către cer. Care îi duce pe cei credincioși de pe pământ la cer.

Născătoarea de Dumnezeu este „minunea cea mult-discutată a Îngerilor [τὸ τῶν Ἀγγέλων πολυθρύλητον θαῦμα]”, pentru că se bucură nespus să vorbească despre ea, dar este și „rana cea de mult plâns a demonilor [τὸ τῶν δαιμόνων πολυθρήνητον τραῦμα]”, pentru că îi izbăvește din mâinile lor pe cei care se pocăiesc. Ea a născut Lumina cea nespusă [τὸ Φῶς ἀρρήτως], pe Domnul slavei, căci slava Lui nu poate fi spusă în cuvinte. Și ea pe nimeni nu a învățat cum [πῶς] s-a petrecut zămislirea Domnului întru ea. Pentru că e mai presus de cuget întruparea Lui, de înțelegerea noastră umană. De aceea, ea covârșește cunoașterea celor înțelepți [σοφῶν γνῶσιν], o depășește cu totul, dar luminează mințile celor credincioși [πιστῶν φρένας]. Pentru că cei credincioși înțeleg, pe măsura lor, prin luminare dumnezeiască, pe cele ale lui Dumnezeu.


[1] Textul folosit e acesta: https://www.myriobiblos.gr/texts/greek/anonymo_akathistos.html.