Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă [6]
Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Ed. Polirom, 2009, 235 p.
*
Crede că sufletul piere „probabil” odată cu trupul, de aceea, lupta lui e cu puterea sa de rezistență, p. 136.
Își repetă un speech în gând, în engleză, în timp ce aleargă, pe care urma să-l țină la Massachusetts Institute of Technology. Preferă să țină discursuri în engleză, în fața unei audiențe, chiar dacă nu o vorbește perfect, pentru că are mai puține opțiuni lingvistice, pe când în japoneză simte că se pierde în mulțimea de cuvinte: „Ca scriitor, sunt mult prea fixat pe limba mea maternă și de aceea, când sunt pus în situația de a mă adresa în japoneză unei audiențe numeroase, imensa mare de cuvinte mă debusolează și mă frustrează” p. 137.
Nu-i place să fie o figură publică, dar își memorează discursuri de 30-40 de minute pentru a crea o atmosferă dinamică. Consideră că trebuie să facă și glumițe pentru ca să se simtă publicul relaxat și că trebuie să îi atragă de partea lui, ca să îl asculte, p. 138.
A alergat într-o zi, de dimineață până seara, 100 de km. La un ultramaraton organizat în Japonia, p. 141.
Epuizarea enormă a acestui ultramaraton i-a adus un sentiment de golire a minții. A continuat apoi să alerge câte un maraton pe an, dar și-a pierdut entuziasmul pentru alergat, p. 158.
Are o atitudine fatalistă față de bătrânețe și moarte, p. 163. Pe care a repetat-o de mai multe ori pe parcursul acestei cărți.
„De acum încolo ce o să conteze pentru mine o să fie dacă pot să termin de alergat cei 42 de kilometri cu mulțumire de sine. O să apreciez și o să mă bucur de lucruri care nu se transpun în cifre. Și o să caut un alt tip de mândrie”, p. 163. Numai că la un moment dat se termină toate tipurile.
A tradus în japoneză romanul Marele Gatsby de Scott Fitzgerald, care îi place foarte mult, p. 174-175.
Cursa de triatlon, p. 183.
E nemulțumit că toate problemele omenirii sunt puse pe seama încălzirii globale, p. 186.
A cumpărat din America foarte multă muzică (jazz, clasică și rock), pe discuri vechi. E colecționar de la 15 ani, p. 191.
Și pentru că nu a încheiat maratonul de la New York în timpul dorit, i s-a părut că Dumnezeu nu îi arată semne de bunătate, p. 240. Dumnezeu în Care nu crede…
Ipocrizia ateilor e foarte enervantă. Pentru că, spre exemplu, atunci când la conferința lui apare un număr de auditori mult peste așteptări, nu se gândește niciodată la Dumnezeu și la bunătatea Lui. Însă negarea lui Dumnezeu apare pentru că ateii se luptă cu El în conștiința lor, nu pentru că nu văd că El există și e bun.
A mai participat la alt maraton, de la Boston, în același an 2006, din cauza dezamăgirii de la primul. Dar și la doilea maraton a avut același rezultat. Și autorul repetă afirmația: „Îmi ridic privirea către cer. Se întrezărește acolo vreun crâmpei de bunătate? Nu. Se văd doar norii impasibili care plutesc deasupra Pacificului”, p. 201. Pentru că i se pare, ca și multor altora, că bunătatea lui Dumnezeu se arată numai în a ne face nouă toate poftele.
La vârsta de 16 ani s-a așezat gol în fața oglinzii și a început să-și numere defectele fizice, notându-le. S-a oprit la 27, fiindcă s-a plictisit. Și a conchis că, dacă atât de multe sunt defectele fizice, n-am termina niciodată dacă am începe să le numărăm pe cele interioare, morale. De unde a tras concluzia că nu are rost să le mai cercetezi, p. 203-204. Însă, în Ortodoxie, tocmai cugetarea neîncetată la nimicnicia noastră și la nenumăratele noastre neputințe și păcate are cel mai mare rost.
Dar ajunge la o concluzie adevărată: „Oricât ai sta dezbrăcat în fața oglinzii, n-o să vezi niciodată până în adâncul tău”, p. 217.
Tocmai de aceea Dumnezeu ne-a lăsat și o oglindă a conștiinței, care se adâncește neîncetat cu cât ne obișnuim mai mult să ne uităm în ea cu sinceritate. Autorul caută însă numai performanța exterioară, în rezistența fizică, fugind de oglinda conștiinței și considerând că lucrurile sunt așa cum sunt și nu are ce să le facă.