Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [1]

Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.

*

Despre autor[1]. Am cartea în PDF și mă bucur mult pentru asta. Și jurnalul e pentru autor o mărturie amânată, p. III. De la Simion: acesta e primul volum, mai e unul al Jurnalului, și ambele au peste 2650 de pagini, p. III. Viața lui se aseamănă cu a lui Petre Pandrea, p. IV.

„A scris enorm, într‑un timp scurt, a scris în toate genurile, a scris, paralel, scrisori, multe scrisori, s‑a plâns și, la rândul lui, a bârfit cu poftă”, p. VI.

Prietenii îi ziceau Gary, p. VII. Fiu de miner, a trăit sub 7 dictaturi, p. VII. Își începe Jurnalul după vârsta de 65 de ani, în 1983, p. VII. Soția sa: Olimpia, zisă Limpi, p. VII. Volumul de față a fost scris între 1983‑1986, p. VIII.

„Ion D. Sîrbu are treabă cu spiritul său. I s‑ar potrivi mai bine, în acest caz, titlul carnetelor lui Baudelaire”, p. VIII. „acest extraordinar jurnal [este] cea mai importantă operă de sertar, alături de Jurnalul fericirii, care a apărut la noi după decembrie 1989”, p. IX. A știut că nu își va vedea Jurnalul publicat, p. X. Sultana Valide e Ceaușeasca, p. X.

Autorul nu s-a înrăit, dar este ironic, p. XI. Blaga și tatăl său: modelele sale, p. XII. I s-au ars manuscrise sub ochii săi, p. XIV, din ordinul Ministrului Drăghici, în 1958. E vorba de manuscrise filosofice, p. XV. La Craiova a avut domiciliu forțat, p. XV.

„Confesiunea este o formă de supraviețuire”, p. XIX; une paresse occupée, p. XXII, = un paresseux occupé = un leneș ocupat.

Teza lui de Licență, din 1945: De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga, p. XXIV. „Fiul minerului din Petrila, tobă de carte și victimă pe viață a sistemului totalitar, nu vede cu ochi buni dezangajarea intelectualului occidental, cum nu acceptă oportunismul intelectualului răsăritean. Poziție corectă, poziție dificilă”, p. XXV.

Din cauza incomodei lui sincerități, din 1972 nu i-a mai intrat în casă niciun prieten, p. XXV. Avea o „extraordinară disponibilitate colocvială”, p. XXVI. Are simțământul viu al morții satului românesc, p. XXVII.

Autorul scrie mult, dar „refuză să se explice”, p. XXVIII. Personajele monologului său, p. XXVIII. Nu renunță să scrie în limba lui, p. XXXI. L-a văzut pe Blaga plângând, p. XXXI. Talentul literar trebuie să aibă mare caracter și curaj, p. XXXV.

„Nu-­i plac, se înțelege, scribii oficiali ai comunismului, vorbele lui sunt dure, aproape de nereprodus”, p. XXXVI. Aici se termină introducerea lui Eugen Simion.

Urmează cronologia vieții autorului. Tatăl lui l-a forțat să aibă o meserie, p. XL. L-a cunoscut pe Brâncuși și a lucrat la Coloana Infinitului fără ca să știe ce sunt trapezele pe care le lustruia, p. XL-XLI. Cum l-a cunoscut pe Blaga, p. XLIII. Merge pe front, p. XLVI. Învață rusă, știa germană, p. XLVII. E martor la omorârea dezertorilor, p. XLIX. Se înscrie la Doctorat, p. L.

Îl cunoștea pe Agârbiceanu, p. LX. E scos din Învățământ odată cu Blaga, p. LXI. Îl visează pe Stalin, p. LXVI. Nu îl denunță pe Doinaș, p. LXXIV. A fost închis la Jilava, p. LXXVI. Se căsătorește cu Elisabeta Afrim pe 5 ianuarie 1965, p. LXXXIV. Îi moare mama, Ecaterina, pe 11 noiembrie 1975, p. XCV. Lucrează cu Sorescu, p. XCVIII.

Nu i-a plăcut că a devenit personaj în romanul lui Preda, că a devenit Petrini, p. CI-CII. L-a cunoscut pe Goma, p. CIV. A avut diabet, p. CXIX.

Jurnalul începe în p. 145 a cărții, care este p. 5. Și prima notă e din 7 martie 1952, p. 5. „Cultura zace între ele, nesatisfăcută”, p. 6. „Directoarea mi‑a oferit cafea și zâmbete. Este atât de inundată de marxism (o marxistă hormonică, am zis eu odată) încât fiecare frază a ei e o trimitere”, p. 8. „Stau cu paharul în mână și controlez lucid etapele alcoolizării”, p. 9.

„cochilia conjugală”, p. 9; se gândește la părinți și la Cimitir, p. 10; primul citat în germană, p. 11. „Eu gândesc, femeile croșetează, directoarea vorbește. De 4 ore. Mă doare scaunul”, p. 15. Pe când era Profesor…


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_D._Sîrbu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *