Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2024]
Iubiții mei[1],
cine nu are de-a face cu Biserica, în aceste sfinte zile trece pe lângă ea nepăsător și nu are nicio trăire a tainei în viața lui. Pentru că nu se pătrunde de Patimile cele mari ale Domnului, adică de iubirea Lui cea mare pentru noi. Însă, pentru noi, din ziua de azi, începe o săptămână plină de taină, de durere tainică și de bucurie tainică, de durere bucuroasă sau de bucurie dureroasă, pentru că noi retrăim atât Patimile Domnului în aceste sfinte zile, cât și Învierea Lui cea de a treia zi. Și nu le retrăim în exteriorul nostru, ci în adâncul nostru, pentru că le retrăim din iubire multă pentru Dumnezeul nostru.
Dar ca să retrăiești viața Domnului mereu trebuie să ai o relație reală cu El. O relație continuă cu El de ascultare și de iubire a Lui, de continuă spovedire a păcatelor înaintea Sa și de împărtășire cu El. Pentru că El trebuie să fie în noi și cu noi pururea, iar noi în viața și în cuvintele Lui să ne odihnim pururea, pentru ca să retrăim la modul iubitor, la modul împlinitor viața și cuvintele Sale.
Și ori de câte ori traduc sau citesc Dumnezeiasca Scriptură sau vreo carte teologică, eu aud și învăț despre El, despre Dumnezeul mântuirii noastre, despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu și despre faptul că Fiul Tatălui S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și că tot ceea ce El a trăit în mijlocul nostru, al oamenilor, și ne-a propovăduit nouă, sunt pentru mântuirea noastră. Și mă bucur de toate cele ale Sale, de toate faptele, minunile și cuvintele Lui, pentru că știu că toate sunt pentru mântuirea noastră, a tuturor oamenilor care vrem să credem în El și să ne sfințim întru El.
De aceea, de azi, retrăim intrarea Lui în Ierusalim, intrarea Lui pașnică și smerită, pentru ca să meargă spre Patimă [πρὸς Πάθος][2], spre Cruce. Oamenii nu înțeleseseră pentru ce a venit la Ierusalim, dar El știa. El știa că venise pentru a muri pentru noi. Și vine în Ierusalim blând și mântuindu-i [πραῢς καὶ σῴζων] pe oameni, vine pentru mântuirea noastră, dar căutându-i pe vrăjmașii [τοὺς ἐχθροὺς] noștri, pe demoni, pentru ca să-i lovească cu putere [πατάξαι ἐν ἰσχύϊ].
Și unde i-a lovit El, Cel cu totul blând, cu toată puterea Lui cea dumnezeiască? Pe Cruce, la Ierusalim, adică în mijlocul lumii! Când S-a arătat cu totul blând, cu totul acceptând moartea, ca un miel care se lasă măcelărit de cioban în tăcere…Căci, pe când oamenii vedeau un Iisus care moare, care moare cu o moarte de rușine, care moare pe Cruce, El biruia ca un atotputernic, în umanitatea Sa, întreg Iadul. El îi biruia pe toți demonii, biruia tot păcatul și toată patima în trupul Său, dar biruia și moartea noastră, umplându-ne de viața Lui cea veșnică.
Și îi biruia pe toți demonii, pentru că n-avea niciun păcat în umanitatea Lui. Și dacă n-ai păcat, n-ai nici patimă, pentru că patima e cronicizarea păcatului. Dar dacă n-avea păcat, n-avea nici moarte în umanitatea Lui cea preacurată și, de aceea, demonii n-aveau nimic întru El. N-aveau niciun păcat și nicio patimă inventate de către ei în umanitatea Lui. Și când Domnul moare pe Cruce, sufletul Său cel preasfânt intră ca un biruitor în Iad și zdrobește Iadul, scoțându-i de acolo pe Sfinții Lui, pentru că moartea nu Îl stăpânea nicidecum pe Viața lumii.
De aceea, când privim la Domnul nostru Cel răstignit pentru noi, când privim la El pe Cruce, noi Îl vedem ca plin de viață, ca plin de viață veșnică, pentru că a biruit moartea noastră prin moartea Lui, ca să ne umple de viața cea veșnică a dumnezeirii Sale. Și pentru aceasta, Crucea Lui e bucurie preasfântă pentru noi și nu tristețe iremediabilă, pentru că Crucea Lui e începutul Învierii Sale, pentru că pe Cruce a început să ne umple pe noi de Învierea Lui, de viața Lui cea veșnică. Și Iadul a fost umplut de lumină, cât și pământul și tot cosmosul prin Învierea Lui, pentru că unde este El e numai lumină veșnică.
Și când noi retrăim la modul dureros Preasfintele Sale Patimi, le trăim cu durere pentru păcatele noastre. Căci și noi, ca orbiții de patimi de atunci, Îl rănim mereu, zilnic, cu păcatele noastre. Pentru că nu suntem cu nimic mai breji decât ei, decât evreii și romanii care L-au chinuit și omorât atunci. Ba, mai mult, nerecunoștința și bădărănia noastră sunt și mai mari față de Domnul, pentru că noi păcătuim pe când Îl avem în noi, după ce ne împărtășim cu El și după ce El ne umple de multă sfințenie și de pace.
Și așa stând lucrurile, a retrăi chinurile Sale înseamnă a ne recunoaște în mod deschis printre chinuitorii și ucigașii Lui. Auzim ce spun Evangheliile și cântările acestor sfinte zile, le auzim și ne pătrundem de durere sfântă, dar la ele adăugăm faptele noastre cele multe și rele. Faptele prin care ne-am arătat și mai răi și mai cruzi și mai indiferenți față de El, față de Domnul nostru.
Cei de atunci i-au adus ramuri verzi Domnului, pe când noi trebuie să Îi aducem ramurile virtuților [βαΐα ἀρετῶν]. Însă virtuțile sunt în noi și nu în afara noastră! Virtuțile sunt răbdarea, smerenia, nevoința, iubirea noastră etc. Tot ceea ce facem din iubire pentru El este virtute a noastră. Dar toată virtutea noastră trebuie să ne umple de nepătimire [ἀπάθειαν] și de vederea Lui întru slavă. Pentru că tot binele pe care îl strângem în noi e pentru a fi proprii umplerii noastre de slava Lui. Căci și noi trebuie să înviem mereu, să fim plini de slava Lui, adică de slava veșnică a Învierii Sale. Iar dacă suntem plini de lumina Lui, noi trăim ca înviați din morți, ca unii care mereu suntem vii întru El și mereu ne bucurăm întru slava Lui.
Pruncii L-au lăudat cu dumnezeiască cuviință pe Domnul, L-au lăudat ca pe Dumnezeu atunci când El a intrat în Ierusalim, însă iudeii L-au blasfemiat cu fărădelege. Pruncii L-au slăvit, L-au maximalizat, pe când cei în vârstă L-au minimalizat. Și cei mici L-au maximalizat, pentru că L-au simțit cu adevărat, pe când, cei mari, adânciți în rele, nu L-au văzut, au crezut că e unul oarecare, și de aceea s-au comportat față de El ca niște nebuni.
Și marea problemă, continua noastră problemă e aceasta: vederea interioară. Dacă vedem duhovnicește, atunci îl vedem și îl simțim cu adevărat pe cel din fața noastră. Dar dacă suntem orbi, dacă nu vedem nimic, poate să vină toți Sfinții în fața noastră și Însuși Domnul, că noi nu vedem nimic aparte. Și nu vedem nu pentru că nu e nimic de văzut, ci pentru că noi suntem orbi și nesimțitori.
De aceea, dacă acum suntem orbi, așa am fi fost și atunci, la Răstignirea Lui. N-am fi văzut nimic special în Domnul. Am fi fost și noi în corul celor care căscau gura la executarea Lui sau am fi pus mâna la chinuirea Lui. Și aceasta, pentru că nu vedem și nu ne vedem. Și nu ne vedem, pentru că slava Lui nu e în noi.
Și tocmai de aceea oamenii trec mereu pe lângă Biserică, o ignoră mereu, pentru că se ignoră mereu pe ei înșiși. Se cred fără suflet, fără nevoi duhovnicești, și de aceea nu au nevoie de Biserică. Dar cel care flămânzește și însetează după Dumnezeu, acela are Biserica în centul vieții sale și le trăiește pe toate după poruncile Lui. Căci Biserica e hrana noastră fundamentală, e cea în care noi trăim adevărata noastră viață, pentru că aici ne umplem de viața lui Dumnezeu, de lumina Învierii Sale, pe care El ne-o dăruie nouă.
Cine se oprește la zidurile Bisericii, la păcatele oamenilor, la tot felul de frici și de obsesii, nu pășește înăuntrul tainei, adică al vieții cu Dumnezeu. Căci viața cu Dumnezeu e adevărata realitate a Bisericii. Cine nu ajunge să se curățească, să se lumineze și să se sfințească neîncetat venind la Biserică și trăind bisericește, se satanizează în mod evident. Cine nu ajunge Apostol al Lui, dar ajunge un Iudas, un vânzător al Lui, iese de la Cină în noaptea neagră a Iadului. Pentru că vine la Biserică nu pentru a se sfinți, ci pentru a se înrăutăți. Și cine se înrăutățește pe fiecare zi, cine se înnegurează la suflet mereu, acela nu trăiește în lumina lui Dumnezeu, în cea care ne umple mereu de bucurie și de veselie dumnezeiască.
Căci viața duhovnicească, iubiții mei, nu poate fi mimată! Pentru că ea e multă împlinire sfântă, e multă cunoaștere, e multă sfințenie și nu e rigiditate nefirească, nu e acreală, nu e tristețe. Cine mimează sfințenia se îndrăcește. Cine presupune că e o bucurie să minți și să te minți, o sfârșește rău.
Tocmai de aceea, oamenii lui Israil cunoșteau Scriptura, o aveau la ei, Îi slujeau mereu Lui, dar nu Îl vedeau și nici nu Îl simțeau pe El în viața lor. Și ei, cei de atunci, care nu L-au înțeles, sunt aidoma noastră, celor de acum, care nu Îl înțelegem, nu Îl simțim, nu Îl vedem pe El. Nu e nicio diferență între ei și noi, pentru că ne raportăm la același Dumnezeu, dar nu Îl simțim nici în noi și nici în alții. Nu simțim lucrarea Lui în noi și în alții. Și de aceea facem multe confuzii, multe erori, multe păcate, pentru că nu înțelegem cine e cu noi și cine e împotriva noastră.
Dar când Dumnezeu e cu noi, nimeni nu e împotriva noastră, chiar dacă toată creația ne-ar sta împotrivă! Căci dacă El e cu noi, atunci avem tot sprijinul și tot ajutorul de partea noastră. Și noi vedem acest lucru în fiecare zi a vieții noastre. Căci atunci când Dumnezeu voiește ca să se facă un lucru anume, el se face, cu toate împotrivirile posibile. Și când Dumnezeu nu voiește un lucru, chiar dacă noi ajungem să facem acel lucru, el va fi unul spre rănirea noastră. Pentru că tot ceea ce nu se face după voia lui Dumnezeu piere, se distruge, nu rămâne în picioare.
De la ramurile de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] [In. 12, 13, BYZ], de palmieri, aduse Domnului, noi plecăm azi de la Biserică cu ramuri de salcie în mâini. Și, în popor, toți știu că azi sunt Floriile, adică ziua florilor, pentru că ramurile acestea de salcie, pe care le-am binecuvântat astăzi, sunt socotite flori aduse Domnului[3]. Aseară am fost la Alexandria, la Procesiunea de Florii, cum am fost și anul trecut, prin care se subliniază începutul Săptămânii Mari sau a Patimilor Domnului.
Iar azi avem dezlegare la pește, avem bucurie în ziua de azi, pentru ca în zilele următoare, de Denii, să compătimim împreună cu Domnul, dar și să ne vedem păcatele înaintea Lui. Și vom spovedi și împărtăși toată săptămâna, la Biserică și acasă, pentru ca toți să se bucure duhovnicește. Căci aceasta e pregătirea pentru praznic: a ne agonisi inimă smerită, rugătoare către Domnul, iar noi fiind spovediți și împărtășiți cu El. Pentru ca El, cu toată bucuria Lui cea veșnică, să intre și în noi și să fie în noi pururea. Amin!
[1] Începută la 8. 33, în zi de joi, pe 25 aprilie 2024. Cer înnorat, 13 grade, fără vânt.
[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. Toate citările din Slujba zilei sunt de aici.